Poveștile românilor întorși acasă

  • Peste 250.000 de români aflați în țările din vestul Europei au revenit în țară după declanșarea pandemiei, conform cifrelor anunțate de Ministerul de Interne. În ultimele săptămâni, un val de ură s-a revărsat asupra acestor oameni. Mulți au spus că cei care s-au întors sunt doar „hoții și infractorii”, care n-au nicio legătură cu oamenii serioși din Diaspora.
  • Dar adevărul este că o criză care a paralizat economia întregii planete nu poate fi redusă la niște generalizări atât de simpliste. Pe lângă cei care se aflau în Occident cu ocupații incerte, au revenit în România zeci de mii de lucrători de pe șantiere sau din restaurante și hoteluri care s-au închis peste noapte: zidari, meșteri, ospătari, cameriste.
  • S-au întors speriați de perspectivele sumbre din țările unde lucrau sau, pur și simplu, pentru că au pierdut tot, peste noapte. Români care, în general, stau la comun, mai mulți în aceleași apartamente, și care s-au tras unul pe altul spre casă. E greu să rămâi într-o țară străină (psihologic, dar și financiar) când ceilalți de lângă tine împachetează și pleacă. Au venit odată cu ei și românii care se gândeau de mult să se întoarcă, dar care mai aveau nevoie de ceva, un impuls care să-i desprindă de traiul din străinătate.
  • Am stat de vorbă cu câțiva români reveniți acasă, ca să aflăm poveștile din spatele cifrelor care apar în statisticile Poliției de Frontieră.

 

Veronica Timiș (53 de ani), din Borșa, județul Maramureș – cameristă

„Noi, borșenii, mergem de obicei sezonieri, la hoteluri. Acum lucram pe un post de cameristă într-un hotel din provincia Trento, Italia. Am mers în decembrie un sezon, trebuia să stăm până în 5 aprilie. Și s-a închis tot, clienții au plecat, rezervările s-au anulat. Pe 10 martie deja a rămas pustiu.

Șefii noștri au văzut că au început să se închidă toate drumurile și fiecare era disperat să ajungă acasă. Fiecare s-a descurcat cum a putut. Cine a avut mașini private a plecat cu ele acasă, cei care n-am avut am rămas acolo. Am mai făcut un pic de curățenie, era hotelul gol și ne-au lăsat patronii să stăm. La un moment dat am rămas singură în hotel. Stăteam într-un apartament, dar în ultimele zile nu mai aveam apă caldă, nici căldură. Și eu nu i-am mai necăjit pe patroni să dea căldură în situația aia, așa că am suportat.

Cât eram acolo, am avut un pic de panică când am văzut că se extinde virusul. Că suntem în secolul XXI, nu? Ți se pare că tot e OK și te trezești dintr-o dată că ți-e frică să ieși din casă. Au dat ordin în Italia să nu mai iasă nimeni din casă. Și să nu vezi niciun om, să fie așa pustiu… M-am gândit că dacă mor pe acolo, am familie acasă, ce fac? Eu am o fată de 29 de ani și un nepoțel. Și mi-a fost greu, m-am gândit că dacă rămân și mor pe acolo n-ai pe nimeni să te ajute. Încrederea în Dumnezeu m-a ținut.

Stăteam la hotel și apoi am văzut că au început din țară să se facă foarte multe comentarii la adresa noastră, că să rămânem acolo. Să nu venim să-i îmbolnăvim. Nu mi s-a părut normal, dar mă gândesc că or fi intrat în panică și ei. Că se vorbește că noi aducem boala acasă, dar după câte am înțeles cred că boala era deja în țară. Când familia ta e în țară și are nevoie de tine, cum să stai acolo?

Am stat acolo, la hotel, până a reușit un om de bine să ne aducă acasă cu un microbuz. Acuma ne odihnim la o pensiune, în carantină, aici, la Borșa.

Nu știu ce-o să fac acuma, că s-au închis toate în Italia. Când eram în România, singura mea slujbă a fost de vânzătoare la un magazin alimentar. Fiecare avem copii, familie, trebuie să-i ajutăm. Și așa am tot făcut: plecam, mă întorceam, iar plecam, tot așa. Și banii tot în țară îi aduceam, că aici cheltuiam, cu familia, normal. 

O să fie foarte-foarte greu. Nu am nicio rezervă de bani, niciun plan, pentru că banii câștigați acolo îi cheltuiești aici. Așa că nu știu ce o să fac peste câteva luni. Sper să se liniștească tot… Nici nu mă gândesc ce voi face… O să-mi lucrez pământul, îmi pun cartofi să supraviețuiesc și asta este.”


Ladislau Gaspar (26 de ani) din Blaj, județul Alba – șofer pe betonieră

„Lucram în Manchester, eram șofer pe o cifă de beton. Plăteam taxele la final de an, nu eram „la negru”, în niciun caz. Era ceva stabil. Și dintr-o dată mi-au spus: „închidem”.

Era vineri și mi s-a spus scurt: „Vezi că de luni nu se mai vine la muncă, asta e ultima zi”. În zilele următoare am încercat să găsesc altceva de muncă, am sunat pe la agenții, peste tot, am zis că sunt dispus să fac orice, decât să părăsesc țara și să fie greu să mă întorc. Dar n-am găsit absolut nimic. Apoi am văzut niște știri, că intră și Anglia în zona roșie și o să ne țină în carantină și evoluează negativ lucrurile. Așa că am decis să plec în țară.

M-am suit în mașina personală și am venit singur. Tot traseul a fost pustiu, până la granița cu Austria. Când am ajuns acolo era nebunie. Atmosfera acolo era îngrozitoare. Erau multe familii cu copii, care n-aveau mâncare, apă, strigau, plângeau pe acolo. Îngrozitor! 

Am tranzitat apoi Ungaria și am ajuns la vama românească. La graniță la noi totul e o vrăjeală și o manevră! Ne-au ținut șase ore ca să trecem, la Nădlac. Unii vameși erau total indiferenți, se jucau pe telefon, nu aveau mască, nimic, împărțeau formulare fără mască. În formulare scriai ce voiai, unde stai etc.

Eu acum sunt în Blaj, în apartamentul mătușii mele, în autoizolare. Respect izolarea pentru conștiința mea, nu că m-ar controla cineva. Am văzut că zic unii că aducem noi virusul. Mi se pare foarte nedrept să zică asta despre oamenii care vin de la muncă. Eu toți banii pe care i-am făcut în străinătate, i-am reinvestit în România. Și când unii zic că noi dăm virusul, mă simt ca ultimul om. Sunt foarte multe familii în România care depind de cei plecați afară și n-ar trebui să ne judece în halul ăsta. Noi nu mergeam la prostituție, la dat în cap acolo. Muncim, plătim taxe și ne vedem de treaba noastră.

Acum, că s-a închis tot în Anglia, mi-e foarte greu. Dacă s-ar deschide, m-aș duce înapoi să mai muncesc măcar un an. Dar dacă nu se mai poate și o să fie greu, nu știu… Înainte am muncit la autostradă, la noi aici, poate m-aș duce înapoi să muncesc acolo. Pentru mine nu ar fi o problemă să găsesc de muncă. Dar sunt o grămadă care nu s-ar descurca. E foarte grav ce se întâmplă.”


Cristian Levițchi (51 de ani), din Milișăuți, județul Suceava – muncitor în construcții

„Am fost în Milano. Lucram într-un șantier, la finisaje, la niște apartamente de lux. Și a fost OK, a fost de muncă, a fost totul bine și cu banii, și cu tot. Acum două săptămâni, a venit șeful nostru și ne-a spus: „Asta e! Nu se mai poate munci, închidem șantierele și plecăm”. Mi-era teamă, am avut o frică de ce se putea întâmpla și am venit încoace, acasă. Și nici acuma nu ne vine să credem că am rămas fără serviciu, fără muncă, nu știm ce-o să facem pe viitor.

Nu ne-am gândit niciodată la asta. Țin minte că eram în ianuarie, mergeam cu băieții dimineața să bem câte o cafea și vedeam știrile din China. Și râdeam: „Bine că nu-i la noi”. Două luni mai târziu a venit peste Italia și nu ne-a venit să credem.

Când am plecat, în Italia nu mai era nicio mașină pe stradă. Era gol tot. De-abia prin Ungaria ne-am întâlnit mai mulți români. Iar în România, când am ajuns, erau mulți la vamă, era un haos acolo. Am scăpat de vamă, dar ne-a luat poliția și ne-a purtat toată țara asta roată. Am făcut aproape 24 de ore de la Nădlac până la Gura Humorului. A fost frustrant să vedem cum suntem primiți acasă.

Eu sunt de lângă Rădăuți, Suceava. Și de la mine din zonă sunt plecați foarte mulți. Oamenii pleacă pentru că nu au unde să lucreze la noi în zonă. Eu am un băiat la facultate, trebuie să-l întrețin. Ne-am sacrificat familii, copii, tot, ca să facem ceva… Și eu, acuma, mă gândesc că mai târziu o să ne acuze cei care sunt în țară, o să zică că de la noi s-a luat virusul. Noi am stat închiși, dar mulți veniți la fel ca noi nu au stat izolați. Au plecat și uitați ce dezastru se întâmplă.

Mulți au scris pe internet că au venit infractorii. Nu se face diferența. Sunt într-adevăr și din ăștia care au venit. Dar au venit mulți oameni muncitori. Că noi când am plecat acolo nu am plecat de bine. Ci ca să ne întreținem familia.

Acum sunt în carantină, la un hotel. Când ies de aici, întâi vreau să mă bucur de familie, că nu i-am mai văzut de mult. Poate că e și o parte bună la treaba asta, că stau românii mai mult cu familia.

Și după aia… Nu știu, o să trebuiască să fac ceva. Nu știu ce o să fac, nu am nimic, o să fie dificil. E iar ca în 2008, când a fost criza și o să se închidă iar multe locuri de muncă. Și sunt foarte mulți veniți, ca noi, și o să caute mulți de muncă. O să fie greu”.



Vasile Florea (45 de ani), din Certeze, județul Satu Mare – șofer

„M-am întors acum două săptămâni acasă. Am lucrat în Anglia, am lăsat acolo un job de 4.000 de lire pe lună. Eram șofer pe diverse utilaje, la Thames Water Company, regia apelor de la Londra. Și eram specializat pe așa ceva. Nu am demisionat, dar când am văzut cu virusul, le-am spus că plec acasă și dacă se va prelungi, o să anunț, dar nu cred că mă mai duc înapoi. Nu cred. Că mi-e frică să nu rămân pe acolo. Am lăsat acolo tot, la casa din Anglia: Televizor, mașină de spălat, aragaz, lăzi frigorifice.

La mine în comună, în Certeze, s-au întors foarte mulți acum, cu virusul, dar nu că nu aveau cu ce trăi. Ci că și-au băgat ei picioarele. Cumnată-miu e șef de șantier la o firmă de asfaltări din Londra și și-a băgat și el picioarele. Nașă-miu la fel. Noi, care am venit mai ales din zona Oașului, nu s-a întors niciunul că n-avea ce mânca.

Am întâlnit, cât eram în Anglia, și români care habar n-au de pielea lor. Îi întrebam: „Dar tu n-ai nimic în țara ta?”. „Păi, n-am nimic”. „Unde mergi tu când mergi în țară?”. „Păi, mă duc la mămica”. Ăștia or să aibă probleme. Eu le-am spus: „Băi, eu am două case. Am vreo trei mașini, patru chiar”. Că am adunat! O să fie greu, dar din partea mea să închidă toate granițele! Să dea Dumnezeu să nu mai lase pe nimeni două-trei luni să plece, să rămână aici să lucreze. Dacă oamenii au ce să muncească, nu ar mai pleca acolo. Să producem noi pentru noi.

Om vedea ce facem mai departe. Eu am să găsesc de muncă și în țară. Sunt un bun gospodar, am și animale, gospodărie, tot. Eu am ce să fac, nu e problemă. Doar să mă desprind odată de străinătate! Eu acum sunt în carantină acasă, prin grădină, tund niște pomi. Îs om gospodar”.


Dorin Armanu (42 de ani), din Bunești-Averești, județul Vaslui – muncitor în construcții

„Eram în Italia, pe șantier. Sunt zidar. Pot să fac tot ce se face într-o construcție. Acum construiam un bloc. Și a rămas blocul neterminat, că ne-au trimis acasă. Eram mulți români pe șantier acolo, vreo 20. Și într-o zi ne-a spus șeful nostru că s-a dat o ordonanță și că nu rămân decât domeniile de necesitate, oamenii care se ocupă de mâncare, de echipamente medicale și că nu mai au de lucru pentru constructori. S-a închis șantierul.

Când am văzut în zilele alea ce e în Italia, ne-a fost frică. Era panică. Văzând străzile alea goale din Milano, vă dați seama că era o spaimă. De la milioane de mașini pe străzi, pe autostradă, pe astea, să nu mai vezi niciuna dintr-o dată… Te sperie oleacă. „Mă, unde s-a dus toată lumea aia?”, te întrebi.

Am luat decizia să plecăm, eram patru colegi într-o casă, închiriată special pentru noi și toți patru am vorbit cu șeful. Ne-a dat un furgon, o mașină cu opt locuri, am pus bagajele toate în mașină și am plecat.

Am văzut pe drum mulți români. Erau peste tot la graniță, au venit tot din cauza asta, că s-a oprit munca acolo. Printre ei au venit și hoții, și cerșetorii, e adevărat. Dar au venit și oamenii serioși, care și-au văzut numai de treabă. Vă spun eu că au venit oamenii cinstiți, că mai rău a devenit viața acolo, în străinătate, de aia au plecat.

Acum stau în carantină, într-un hotel din Vatra Dornei, mai am câteva zile și pot să plec acasă. Sunt dintr-un sat din Vaslui. Nu e situație bună deloc la mine acasă. Toți pleacă zilieri în străinătate. Nu sunt ajutoare sociale, nu sunt slujbe, nu e nimica, nimic din partea statului. Dacă se oprește cu străinătatea, va fi foarte-foarte greu pentru noi. Că doar așa oamenii din comunitatea noastră, de acolo, au reușit să-și facă și ei o căsuță, să mănânce și ei.

Eu sunt plecat în străinătate din 2005, tot fac Italia. Am încercat să fac și acasă ceva, am cumpărat niște stupi de albine, dar n-a mers, au murit. Am construit și o casă la mine în sat, copiii mei sunt la liceu în Huși, am doi mai mari și unul mai mic. Și trebuie să-i întrețin, de aia am plecat. Nu de bine am plecat eu la muncă acolo. Când ne dă drumul de aici, din carantină, mergem acasă la familie. Și după aceea, cu Doamne ajută!, înainte.

Ne bucurăm să ajungem ziua de mâine. Să treacă pandemia asta și la noi. Și om vedea ce facem. Prin bănci, împrumuturi, om vedea. Lucrăm din nou pământul de acasă, cultivăm, cumpărăm animale, ca înainte. Din construcții la Milano, facem agricultură la țară, în România. Păstori, ciobani, văcari! Totuși, dacă o să se mai poată pleca, m-aș întoarce acolo.”


Adrian Iancu (40 de ani), comuna Borcea, județul Călărași – tâmplar

„Eram pe un șantier, în centrul Londrei. Lucrez de nouă ani în Anglia. Am plecat cu o săptămână înainte să se închidă șantierul.  Nu știa nimeni ce o să se întâmple cu virusul și atunci familia mea, care era acasă, a decis să mă întorc. 

A fost o decizie foarte greu de luat să plec, mai ales după atâția ani acolo. Că eu aș mai fi stat, că există șansa să rămâi blocat acasă. Dar m-am supus majorității, familia a vrut să mă întorc. 

Acum scrie peste tot că vin românii și că nu au cotizat la taxe aici, să stea acolo. Dar toți banii pe care i-am câștigat eu acolo i-am trimis tot în România. Nu e vina mea că nu am plătit asigurare de sănătate în România. E urât să vezi ce comentarii sunt la adresa noastră. Sau să vezi că suntem împărțiți „diaspora” și „românii”. E o prostie mai mare decât toată lumea asta. Nu e nicio diferență, toți suntem români.

Eu mai am o zi de izolare, stau acasă. Nu am niciun plan după perioada asta. Dumnezeu știe ce va fi. Nici nu știu dacă e de muncă aici în zonă la mine. Dar sper totuși să se deschidă granițele, să mă întorc acolo.” 


Ioan Nemeș (37 de ani), din Cămărzana, Satu Mare –  lucrător în construcții

„Am lucrat 12 ani în Italia. Și șase ani jumate în Anglia. În Italia am lucrat într-o fabrică, făceam farfurii. După aia m-am dus pe șantier, am făcut regips, parchet. Și apoi, la Londra, pavaj, asfalt.

Eu m-am întors acum mai repede de la virusul ăsta, dar oricum plănuiam să mă întorc definitiv în țară. Cu focarul ăsta am decis să accelerez un pic întoarcerea. Că m-am săturat, am aproape 20 de ani de străinătate. Cred că-mi ajunge. De la noi din comună au venit acuma definitiv în țară foarte mulți. Nu erau hotărâți, dar au venit din cauza Covid-ului ăstuia. Numai eu am fost așa hotărât să vin definitiv.

Când am plecat, acum 18 ani, m-am dus să fac bani să-mi cumpăr o mașină. Și uite că s-au dus aproape 20 de ani. Toți banii ce i-am făcut i-am investit aici. Mi-am terminat casa, mi-am terminat tot. Tragi tot de unde ai pornit, asta e părerea mea. Bani s-or făcut acolo, am lucrat și zi, și noapte non-stop, dar în schimb traiul nu-i bun în Anglia. Acolo nu vezi decât muncă și bani, muncă și bani.

Am văzut că s-a spus pe internet că „vin hoții”. N-are lumea ce să vorbească. Ăia au rămas acolo, că acolo o duc bine. Eu cred că au venit oamenii cinstiți acasă, majoritatea. Nu e corect să fim etichetați așa. Noi, cei din străinătate, am ținut țara asta. Că dacă nu investeam noi, din țările unde am fost, cred că țara era mult mai în prăpastie decât e. Noi, fiecare din Satu Mare, de aici, am investit în comunele noastre și am băgat bani mulți. Sunt investiții la fiecare casă care depășesc 100.000-200.000 de euro.

Sâmbătă dimineața ies din carantină. Mai departe vreau să mă apuc de ceva muncă, să muncesc în continuare. Să vedem însă ce o să fie, că nu e un moment potrivit să începi nimic. Așa că acuma, deocamdată, muncim la câmp.

Eu am din ce trăi, dar alții… Simplu nu va fi, după criza asta va fi foarte greu. Dar se anunța la televizor că nu au personal de lucru în țară. Ei, uite că acum se întorc românii!”.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.