Profesorii care au învins forța de inerție a sistemului de învățământ: „Am înțeles că trebuie să ne adaptăm la nevoile copiilor”

• Mii de profesori din România acționează uniți într-o mare rețea a schimbării – una dintre puținele care au avut rezultate care se pot demonstra. Ei modifică radical modul în care se predau fizica și chimia în România. Programele “Fizica altfel” (care se desfășoară de mai bine de jumătate de deceniu) și “Chimia altfel” (de un an și jumătate) atrag spre științe noi generații de elevi români. Câteva sute de mii de copii din toată țara învață deja după aceste metode revoluționare.
• În același timp, plecăm de aici: mai mult de jumătate dintre elevii români (șaptezeci la sută în mediul rural) sunt analfabeți științific. Își trăiesc viața neștiind ce înseamnă inerția. Evident, suntem ultimii din Europa și la alfabetizare științifică.
• Elevii care învață fizica altfel nu mai notează definiții pe care nu le înțeleg. Găsesc singuri – prin experimente – răspunsuri la întrebări ca acestea: de ce este apă într-o groapă săpată în nisipul de pe malul mării?, de ce un peştişor pare a fi mai aproape de suprafața apei decât este în realitate?, de ce nisipul presărat pe o placă ce vibrează se strânge în anumite puncte/linii?, dacă un măr cade pe sol, luna de ce nu cade pe pământ?

Copii din Moreni care au descoperit frumusețea chimiei. Credit foto: David Muntean

PROLOG

ȘCOALĂ CA PE VREMEA NOASTRĂ

În mod tradițional, cele mai multe dintre școlile românești, construite în anii comunismului, arată ca litera „U”. Arhitectură sovietică: aripa stângă, aripa dreaptă și un corp de clădire care le unește. Nu e un model cu mult diferit față de pavilioanele din universul concentraționar. Curtea din spatele școlilor seamănă bine cu zona de recreere a unui penitenciar. Stai cinci minute și privești această curte goală, chiar înainte să sune de ieșire și copiii să se năpustească afară din unitatea de învățământ, ca și cum ar evada.

Curtea e goală și în aceste cinci minute ai timp să îți amintești toți anii de școală.

Tot ce s-a străduit școala românească de sorginte comunistă să facă din tine: un element disciplinat înainte de toate (tuns regulamentar), care să nu conteste autoritatea cadrelor superioare (indiferent de calitatea lor), capabil să reproducă informații mai mult sau mai puțin utile (cu cât mai mare această capacitate, cu atât mai mare prezumția de inteligență).

Școală ca pe vremea noastră: întocmai ca în filmul Liceenii accentul cădea încă pe colectiv (tot spre binele colectivului fiind încurajată și delațiunea) și, dacă era cazul, pe florile rare, pe olimpici, mândria localității, a județului și a țării.

Suntem toți bătrâni: ne-am terminat liceele la începutul mileniului al III-lea. Așa era pe-atunci: se reforma în fiecare an sistemul, dar manualele rămâneau aceleași, profesorii rămâneau tot prost plătiți și, doar când și când, mai degrabă în mod excepțional se mai ivea unul pasionat.

Nu exista nicio mișcare de masă (care să plece de jos în sus) și care să propună schimbări în beneficiul elevului – de a-l scoate din învățământ cu gândire autonomă (în anii noștri de școală, profesorii au făcut mai multe greve generale, dar niciuna care să plece de la problemele elevilor).

Școala ni se părea o imensă operațiune a statului de supraveghere a copiilor cât părinții se află la serviciu. Nu am văzut în anii instrucției noastre școlare niciun efort instituționalizat pentru ca elevii să dobândească un aparat critic și capacitatea de a acționa conform unor raționamente bazate într-adevăr pe rațiune. De aici venim.

Intrăm în școala românească.

CAPITOLUL I

UNORA LE PLACE CHIMIA

Chimia altfel le apare chiar profesorilor de chimie ca un fel de mic miracol, pe care îl doreau, pe care îl așteptau și de care uitaseră că sunt în stare. Iată cum a fost.

Sub Ceaușescu, România a cunoscut o industrializare forțată. Țara avea nevoie de igineri, iar dintre ingineri un loc special îl jucau chimiștii. Însăși Elena Ceaușescu, deși semianalfabetă, devenise, la adăpostul imposturii de partid și de stat, tovarășă academician doctor, chimistă de renume mondial. Școlile erau dotate cu laboratoare în care se puteau face experimente – existau tineri care se îndrăgosteau astfel de chimie și își făceau din ea un destin. Sau dacă nu se îndrăgosteau, meseria de inginer chimist era oricum căutată în fabrici și uzine (și erau și multe locuri la facultate).

Din această lume vine și Rodica Răcășanu. Sora ei mai mare i-a deschis ochii spre farmecul substanțelor care se combină în moduri misterioase, care pot fi însă deslușite. La fel ca sora ei, a dat la Facultatea de Chimie și s-a făcut profesoară. A ajuns să predea acasă, la Moreni, în județul Dâmbovița. De douăzeci și nouă de ani predă la Colegiul Național Ion Luca Caragiale.

A avut un laborator care nu a fost rău dotat. Și-a putut face aici meseria, dar adevărul e că după aproape treizeci de ani intrase într-o rutină care o lăsa fără orizont. Voia să renunțe la învățământ. Cum și de ce?

În tranziție, școala n-a mai ajuns o garanție de reușită socială, s-au delăsat și elevii, și părinții, și profesori. Manualele au rămas încărcate, bogate în informații, dar au vorbit tot mai puțin limba copiilor timpului nostru.

Profesoara Răcășanu pune mai multe diagnostice învățământului nostru. Cel mai important e acesta: inadecvarea la realitățile curente.

De la Moreni, după peste două decenii de profesorat, spune așa: Situația generală a învățământului e în regres, pentru că nu știm să ne atragem elevii. Problema nu e la copii, e la adulți. Cu metodele tradiționale – cu creta și tabla – nu mai poți să faci școală. Sunt depășite total. Noi trebuie să ne adaptăm la copii, la cerințele lor, la stilul lor de învățare, la tinerețea lor. Pentru un învățământ mai bun trebuie să se schimbe profesorii, în primul rând!

Tăcerea mieilor

Chimia altfel e un program de re-formare a profesorilor, care sunt învățați să predea schimbând funcția esențială a profesorului. Acesta nu mai are rolul de transmițător de informații. El doar susține elevul să descopere singur concluziile la care au ajuns și oamenii de știință. Copiii muncesc în echipă, pun întrebări și tot ei află răspunsurile, greșeala le e îngăduită, fac în continuu experimente.

• “Fizica altfel” și “Chimia altfel” au la bază metoda IBL (Inquiry Based Learning/ Învățarea prin investigație de tip inductiv). Elevii învață prin investigație și cooperare. IBL este uzuală în predarea științelor exacte în țări care sunt acum exemple de bune practici (Germania, Polonia). Programele sunt inițiative non-guvernamentale (ale ONG-ului CEAE). În anul 2012, 1.100 de elevi de gimnaziu și liceu din zece județe au intrat într-un program de pilotare a Învățării fizicii prin investigație. După un an, s-au măsurat rezultatele folosind un grup-pilot (unde s-a predat prin investigație) și un grup-martor. Grupul-pilot și-a îmbunătățit performanțele în medie cu 18%.
  

  

• Introducerea în optică e cât se poate de limpede dacă e predată așa. Iar o întrebare banală – unul dintre nenumăratele de ce –uri? pe care le ridică un copil  – „de ce un buștean plutește și o piatră se scufundă în apă?” își află ușor răspunsul. Răspunsul stă în densitatea corpurilor, care diferă.  

Chimia altfel vine în continuarea programului Fizica altfel, care a îmbunătățit semnificativ rezultatele elevilor. Profesoara Cristiana Nicolăiță, de la Școala Gimnazială Gheorghe Magheru din Caracal, județul Olt, predă fizica altfel.

A făcut pasul spre noua paradigmă și a constatat că muncește mai mult în pregătirea fiecărei ore. E mai greu când nu doar predai lecția după manual, și, mai ales, când preocuparea ta permanentă este să îi faci să înțeleagă cum le folosesc toate astea în viața de zi cu zi. Toate cursurile se termină cu feed-back-ul elevilor. La început feed-back-ul era o tăcere, fiindcă în învățământul românesc părerea copiilor e cerută rar. Tăceau ca mieii.

Tot de peste douăzeci de ani predă și în tot acest timp a înțeles foarte bine de ce s-au îndepărtat elevii de științele exacte: pentru că nu învățau într-o dimensiune integrată a științelor. S-a învățat pe bucăți, ignorând ansamblul – iar elevii depindeau de profesorii lor, dacă le plăcea profesorul învățau, dacă nu, nu. Nu s-a făcut carte de dragul cunoașterii. Dragul ăsta de carte e cel care s-a pierdut.

Școala românească a făcut, în ultimii ani, pasul spre această integrare – dar l-a făcut târziu și șchiopătând. Lucruri pe care nu le mai spune niciodată la clasă: e așa pentru că așa îți spun eu de aici, de la catedră!

 Ce vor elevii în civilizația internetului

De când e totul pe internet, la un click distanță, copiii nu mai vor să audă de formule – le caută pe telefoane, pe sub bănci. Ei vor să facă legături între aceste informații – pur și simplu vor să fie împinși spre a gândi singuri.

Și spune profesoara Nicolăiță: era o reformă așteptată și de părinți, căci vin la mine și îmi spun că dacă s-ar fi predat așa și pe vremea lor, le-ar fi plăcut și lor fizica, că pentru ei era ca a treia limbă străină, iar acum învață alături de copiii lor.

Da, copiii din 2018 nu mai au răbdare. Sunt învățați ca totul să se miște în viteză, ca pe internet. Au de la profesori pretenția să nu le irosească timpul la școală.

Profesoara de fizică și chimie Daniela Sacarelis de la Liceul de Artă din Sibiu (tot cu o experiență de peste două decenii – cei mai mulți profesori de științe vin de la acel sfârșit al epocii Ceaușescu) o spune fără echivoc: Schimbările din societate sunt foarte rapide și școala a rămas mult în urmă. Și dacă noi, profesorii, nu ne adaptăm acestor schimbări, dacă nu ne adaptăm elevilor noștri, vom rata. Nu vom da o nouă societate. Copiii de astăzi vor ca timpul petrecut la ora de chimie, și la toate orele, să fie petrecut în mod eficient.

Ce îi împiedica pe profesori să centreze predarea disciplinelor lor pe nevoile elevilor și pe realitățile actuale de pe piața muncii? Răspunsul este acesta: nimic de neînvins.

Unii o făceau deja, dar nu o făceau în mod programatic, organizat – binele, la fel ca răul, se perpetuează prin puterea exemplului.

Când copiii înțeleg

Am vorbit cu zeci de profesori de științe din România în ultimele luni și toți ne-au spus același lucru: ei cheltuie mai mult timp și nu câștigă mai mulți bani procedând astfel. Ce îi duce înainte: bucuria copiilor când înțeleg. Cei mai mulți nici nu știau de ce sunt în stare elevii lor, nu știau nici că – muncind în echipă – fiecare arată o latură la care este cel mai bun. “Am fost uimită și fericită să văd potențialul real al elevilor mei”, spune Crina Ostaci, profesoară de chimie la Liceul Teoretic Ion Cotovu, Hârșova, județul Constanța.

Ceea ce demonstrează că pur și simplu o schimbare de metodă generează o dinamică prin care se schimbă întregul sistem.

Predă tot de un sfert de secol. Crede că singura șansă de a repune pe picioare învățământul nostru aceasta este: schimbarea profesorilor, eforturile lor de a se adapta și a înțelege societatea de azi, fiindcă elevii de azi trăiesc și vor trăi într-o cu totul altă lume decât cea din care vin adulții: nu mai poți preda unui copil din 2018 cum predai unuia din 1996, nu mai ai cum!

Știe, desigur, că societatea românească e conservatoare, rezistă schimbărilor și se teme de nou din frica de a greși. Suntem astfel pentru că așa am fost educați.

Din nou la Moreni! Alexandra Marinescu, profesoară de chimie la Colegiul Național Ion Luca Caragiale, mai adaugă o tușă acestui tablou: lumea de mâine va fi una a celor care creează tehnologie. Fără să fim un pic mai mult decât alfabetizați științific, vom rămâne pentru totdeauna simpli utilizatori de tehnologie.

CAPITOLUL II

PIONIERII FIZICII ALTFEL

Cristian Hatu s-a gândit la multe în viața asta, dar nu s-a gândit niciodată să schimbe lumea. Dar uite că…  În anul 2009, Hatu era încă lector-asociat la Facultatea de Filosofie. Avea un loc de muncă sigur și mai avea și o carieră academică în față. Făcuse un doctorat, era preocupat de istoria și filosofia științei. Înainte de filosofie, mai făcuse și Geofizica. Hatu e un om de știință și întocmai ca un om de știință se uită spre societate. Încearcă să identifice o problemă punctuală și apoi se gândește cum să o rezolve. Problema pe care și-o ridicase era aceasta: cum poate fi, până la urmă, făcută o reformă în educație? 

Totul în jur se schimbă și cel mai mult se schimbă rolul profesorului. Profesorul, pentru a putea genera cunoaștere trebuie, în mileniul al III-lea, să îl pună pe elev, pe student, în fața problemelor care au generat cunoașterea respectivă. Așa s-ar traduce pe înțelesul oricui metoda investigației.

Logica fundamentală a metodei investigației este că elevul nu mai este un simplu înregistrator de informații, ci ajunge singur – prin experimente – la explicarea legior științifice.

Hatu nu s-a mulțumit cu aceste constatări și s-a gândit mai departe: în toată lumea sunt puse atâtea energii în mișcare și atâtea minți meditează la o profundă reformă educațională – înseamnă că la mijloc e o miză fundamentală.

După o conferință în care și-a expus ideile, a venit la el directoarea Romanian-American Foundation. I-a spus să lase rapoartele teoretice și să se gândească la modul cel mai concret, cum ar trebui să arate – în mod practic – niște ore de clasă care să țină cont de cele teoretizate de el. Tocmai obținuse, fără să o caute neapărat, o primă finanțare care să îl treacă de la vise la realitate.

Pare munca unui salvator solitar, a unui om. Nu e deloc așa. Hatu și-a creat o echipă, la Centrul de Evaluare și Analize Educaționale, o organizație non-guvernamentală pe care a înființat-o și care e mai cunoscută pentru că a vorbit pe larg despre analfabetismul funcțional, deși a ajuns o referință și în programul național România educată, inițiat și susținut de Președinția României (Klaus Iohannis, președintele României, este, la bază, profesor de fizică). Cu tot cu colaboratori, la CEAE au lucrat în ultimii ani peste o sută de oameni.

Centrul a căutat modele de bune practici din alte zone ale lumii și a pilotat un sistem care să aibă relevanță statistică (a înscris în proiect și școli bune și școli cu rezultate mai slabe, școli din toate regiunile României, și din județele bogate, și din cele sărace, și profesori cu experiență, și profesori la început de drum).

Desigur, trebuia măsurat gradul de valoare adăugată adus actului educațional, cu alte cuvinte cât de mult și de bine au înțeles – cu această metodă – elevii. Au folosit un sistem de predare în oglindă. Comparau rezultatele de la o clasă în care se preda în mod clasic cu acelea la o clasă în care se preda fizica prin metoda investigației.

Nu aveau nici materiale ca suport pentru cursuri. Ceva totuși exista: o breșă în programă. Acolo stătea scris că profesorii pot alege orice metodă de predare-învățare eficientă în formarea competențelor cerute. Așa că în chestiunea programei nu trebuia schimbat, deocamdată, nimic radical. Pentru moment, nu depindeau în niciun fel de instituțiile mari din învățământ, nu aveau nevoie de ordine de ministru pentru a-și duce la capăt revoluția.

Și a mai făcut ceva Hatu. A lucrat departe de ochii publicului, într-o tăcere solidă, dar nu vinovată. S-a bazat pe decidenții din sistemul public de învățământ și a colaborat cu ei. A pornit un efort colectiv de schimbare în predarea fizicii, și a făcut din stat un partener, alături de care a căutat soluții. Iar statul nu i s-a opus. Nu s-a împotrivit reformei – nu se poate spune că a susținut-o cu bani publici după un plan bine organizat, dar nici nu a blocat-o.

În ultimii opt ani mulți cetățeni au venit și au plecat din funcția de ministru. Când a simțit că nu poate înainta în dialogul cu un ministru, Hatu a preferat să aștepte o vreme până când urma să fie înlocuit, mai ales că nici nu avea mult de așteptat (în România un mandat de ministru al Educației durează, de la Revoluție încoace, în medie, mai puțin de un an).

Când a început proiectul, lectorul universitar avea un copil de grădiniță și se temea că va ieși din școală fără să fi deprins știința gândirii cu propriul cap. Asta i-a fost motivația.

Mai departe, membrii echipei lui Hatu s-au asociat cu Societatea Română de Fizică. Cu garanția acestui nou for, metoda investigației a devenit tot mai populară printre profesori. Au început să țină cursuri pentru profesori, învățându-i să predea altfel.

Profesorii au ținut jurnale de la acele ore. Scriau acolo – oră cu oră – ce a fost bine, ce a fost dificil, ce a fost cel mai interesant, ce consideră o nereușită.

Lecția „Propagarea rectilinie a luminii”. Notați așa: Într-un mediu transparent şi omogen (mediu care are aceleaşi proprietăţi în toate punctele lui) lumina se propagă în linie dreaptă. În vid şi în aer lumina se propagă cu viteza de 300.000 km/s. În alte medii viteza de propagare a luminii este mai mică.

Ați înțeles?

N-ați înțeles, chiar dacă veți ști să reproduceți informația de mai sus.

Pentru că, pentru a înțelege propagarea rectilinie a luminii, copiii au nevoie să observe fenomene care implică acest concept. Au nevoie și să experimenteze cu o cameră obscură.

Competența pentru piața muncii e o altă cheie a reușitei Fizicii altfel: Mulți patroni mi-au spus că angajează doar că să umple schema de personal, dar nu se pot baza cu adevărat pe absolvenții noștri. Așa se face că organizației sale nu i-a fost greu să găsească tot mai multe finanțări din mediul privat.

• 26% dintre elevii români se află la un nivel mediu sau avansat în privința alfabetizării științifice.

Iar Fizica altfel e de-acum un fapt împlinit, care nu mai poate fi ocolit când vorbești despre schimbare în învățământul românesc. Costă cincizeci de euro să îi ții unui profesor cursurile care să îl ducă spre metoda investigației. Au fost formați deja 1.800 din totalul de 4.700 de profesori de fizică din România. Hatu caută încă 150.000 de euro ca să acopere tot domeniul. Dacă găsește finanțări, într-un an și jumătate termină tot procesul. Un profesor începe cu metoda la o singură clasă (în medie la douăzeci și cinci de elevi) și abia într-un an e gata să o extindă la toți elevii săi (în medie două sute- două sute cincizeci de elevi). Reforma ajunge astfel la sute de mii de elevi anual.

Mărturiile pe care Hatu le strânge de la profesorii din toată țara pot fi citite aici –  sau aici).

Și, până la urmă, cum știe acest pionier că lasă în urmă o schimbare durabilă? “E simplu, eu dacă plec mâine acasă, mâine dacă se închide CEAE, ce am făcut noi rămâne și va fi dus mai departe. Lucrurile s-au urnit.”

De ce se scutură câinele când iese din apă?

Lui Cristian Birta toată lumea îi spune Chinezu. E blogger de succes și tată a trei copii. Are un băiat mare, student în Anglia, o fată în clasa pregătitoare și pe Mara, elevă în clasa a VII-a, la o școală din cartierul Nerva Traian. Mara povestește multe acasă de la școală, dar nu de bine. Într-o zi îi vine Chinezului acasă numai cu cuvinte de laudă la adresa orei de fizică.

Bloggerul s-a minunat și a vrut să meargă să vadă cu ochii lui ce se întâmplă (e drept că a beneficiat în această vizită de statutul său de blogger de succes). A asistat la un curs de formare a profesorilor care urmau să predea fizica altfel și a văzut și mai departe: cum profesorii aceștia le predau elevilor. S-a mirat că ora a început cu această întrebare:

De ce se scutură câinele când iese din apă?

Chinezul a terminat liceul în 1993 și nici până în ziua de azi nu știe prea bine ce este lucrul mecanic. Acum nu mai uită câte zile o avea de ce se scutură câinele când iese din apă: e o lecție despre forța de inerție.

EPILOG

COPIII CARE NE CER O ALTĂ ROMÂNIE PENTRU A MAI RĂMÂNE AICI

Este 24 noiembrie 2017. Ne aflăm în hotelul Marriott. CEAE ține o conferință cu participare internațională. Sunt invitați experți din străinătate, oameni din Ministerul Educației, dar și profesori și elevi care tocmai reconsideră științele exacte. Profesori de fizică și de chimie din toată țara au urcat pe scenă alături de elevii lor și le-au dat cuvântul. Copiii ne-au cerut o altă Românie.

Elevii profesoarei Rodica Răcășanu din Moreni și-au făcut masa lor de lucru în hol la Marriott și fac experimente. Mai trec pe acolo spre camerele lor cetățeni cu stare. Se freacă la ochi și merg mai departe întrebându-se ce o fi cu copiii ăștia?

Cu ei e așa: Rodica Răcășanu a vrut în primul rând să se schimbe pe ea, să devină un profesor mai bun. Și primul lucru pe care l-a făcut a fost să îi asculte pe elevi, să îi întrebe ce nevoi au.

[perfectpullquote align=”full” cite=”Rodica Răcășanu, profesoară de chimie la Colegiul Național IL Caragiale din Moreni” link=”” color=”” class=”” size=””]Oare când și Ministerul Educației va fi ministerul altfel? Elevii mei când se întorc în liceu la o revedere se uită în jur și își spun că aproape nimic nu e schimbat de zece, douăzeci de ani! Am încremenit în proiect.[/perfectpullquote]

Ce credeți că este un profesor bun? au fost întrebați elevii în timpul conferinței de la Marriott. Au răspuns așa:

• un profesor bun e un profesor care te implică și pe tine, nu vrea doar să memorezi lecția. Când ești implicat înțelegi din clasă.
• un profesor bun e acela care te lasă să descoperi singur, nu să memorezi, să copiezi lecții de la tablă. Când fac experimente mă simt ca un mic Sherlock Holmes, mă simt foarte bine.
• un profesor bun e un profesor care îți explică, care nu te ceartă și te ajută prin întrebări să înțelegi, care te lasă să faci greșeli.
• un profesor bun e cel care te provoacă să găsești soluții și te îndrumă să gândești logic.

Medeea vrea să se facă medic. Și Cosmina vrea să se facă tot medic. Niciuna nu știe dacă va rămâne sau nu în România, e prea devreme. Sunt două fete de treisprezece ani, au tot timpul din lume.

Știu, totuși, altceva: Nu depinde doar de noi, mai depinde și de țară.

Eleve de clasa a VII-a, de la Moreni, județul Dâmbovița.

Nici în Moreni nu e nicio librărie.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema “educație”. Programul de burse – un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și BRD-Groupe Société Générale – a oferit sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri – o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.