Singurul extraterestru dintre Extratereștri

Astăzi, Andrés Iniesta Luján se dezbracă pentru totdeauna de tricoul FC Barcelona.

De aici înainte, mai urmează doar azilul de lux al unei echipe încă necunoscute din China*, și, în drum spre această Asie îndepărtată, o escală la Mondialul pe care FIFA i l-a făcut cadou Narcisului din fruntea Rusiei.

E o rută finală cenușie, fie ea și pavată cu aur, urmată de un mare jucător, pe care nimeni nu se aștepta să-l vadă vreodată dispărând sub linia de orizont a unui cimitir al elefanților.

Admiratorii Barçei și-ar fi dorit să-l știe ferecat înăuntrul acestui club, trăindu-și restul zilelor pe Camp Nou, asemenea personajului lui Alessandro Baricco – Novecento – care preferă să moară decât să mai coboare de pe casa-transatlantic în care a locuit toată viața.

Și, pesemne, nu doar ei au avut fantezia asta, ci mulți alți suporteri iberici, care îl adulează, chiar și în răspăr cu obolul de simpatie pe care îl plătesc, din tată în fiu, altor echipe.

Parcă era nevoie de el în continuare pe solul Spaniei, ca de o ancoră jucăușă, care să țină mozaicul celor șaptesprezece regiuni la un loc, ca de un filigran care să traverseze simultan inimile a zeci de milioane de microbiști, în această țară scuturată de belicoasa centrifugă a patriotismelor locale.

Niciodată nu a mai existat – spun guralivii comentatori spanioli – un jucător pentru care spectatorii tuturor stadioanelor iberice să se scoale-n picioare, transformându-i numele-n cântec.

Ori de câte ori se retrăgea la vestiare în timpul celor nouăzeci de minute, zeci de mii de aficionados se ridicau din scoica îngustă a scaunelor și se prefăceau în tuburile unei orgi uriașe, care îngâna refrenul aceasta din patru silabe: I-ni-eee-sta! I-ni-eee-sta!

Poate că vulcanii aceștia de dragoste nu s-ar fi aprins niciodată de jur-împrejurul lui, dacă nu ar fi marcat golul acela în poarta lui Stekelenburg, care a făcut ca pe aeroportul de la Madrid un avion să descarce pentru prima oară o cupă mondială; dacă nu ar fi împins La Roja, cu jocul lui hipnotic, spre triumful la două Europene consecutive; și, desigur, dacă nu ar fi fost castilian, spre deosebire de mulți colegi de-ai lui, din deja fosta mare echipă a Barcelonei – unii dintre ei, activiști înfocați ai secesionismului catalan.

Dar peste aceste isprăvi sportive nemaiîntâlnite și date biografice conforme, care au reușit să sufle în pânzele spiritului de solidaritate iberic, au stat distincția lui înnăscută, aerul seniorial răspândit de acest jucător tăcut ca o piatră, cu un intratabil zâmbet copilăresc – care l-a însoțit de când a pus pentru prima oară piciorul pe terenurile din La Masia, până acum, douăzeci și doi de ani mai târziu, când din chica neagră și deasă pe care, odinioară, i-o spulbera vântul, a mai rămas doar o chelie căruntă, arsă de soare.

Temenelele pe care microbiștii le fac înaintea lui Andrés Iniesta sunt reverențe care cad și la picioarele rarei lui alcătuiri omenești: un amestec omogen de genialitate, modestie, constanță, muncă, ambiție, calm – în stare să trezească valuri de admirație chiar și în cei care nu se uită niciodată la fotbal și nici nu ar ști să spună care e diferența între un corner și un aut de poartă.

Julio Cánovas, un instructor auto care i-a învățat pe mai toți juniorii Barçei să țină volanul în mână, a descris foarte bine felul în care eleganța lui umană a reușit, cumva, să-l eclipseze pe uriașul jucător care a fost: „Mie îmi place mai mult ca persoană decât ca fotbalist. Iar, ca fotbalist, pentru mine este Dumnezeu”.

Presa sportivă, cu apetitul ei pentru etichete care să inflameze spectacolul oricum supraîncălzit al tribunelor, i-a botezat pe jucătorii FC Barcelona Extratereștrii – o gonflare verbală, care, oricât de plictisitoare și de facilă, a avut o viață îndelungată.

Cu toată stridența ei, găselnița aceasta lui i s-a potrivit pe deplin. A fost un extraterestru și la figurat – fiindcă ar fi nevoie de un Sisif al arhivelor ca să descopere imagini în care e surprins faultând agresiv, înjurând, scuipând, luându-se la bătaie, așa cum fac toți ceilalți – și un extraterestru și la propriu, fiindcă plutea pe deasupra ierbii, volatil ca un fluture, de parcă o elice invizibilă, nu picioarele, îi purtau de colo-colo silueta aceea palidă și fragilă. Juca aproape fără să atingă pământul, fără să se murdărească pe ghete, tamponând mingea în loc s-o lovească, într-o concentrare senină, care nu se fisura niciodată.

Banul a driblat însă demult Fotbalul și a reușit să-l deposedeze chiar și de puținii lui extratereștri, corupând lumea interioară a celor mai rafinați iluzioniști care au slujit acest joc.

Așa se face că Andrés Inesta Luján, în loc să rămână astăzi pe transatlanticul pe care și-a trăit deja două treimi din viață, consimte să se scutească de mândrie, să se metamorfozeze într-o simplă marfă, să facă traseul invers al transporturilor cu mirodenii și să se urce în burta unei caravele care îl va descărca undeva, departe, în nicăieriul fotbalistic al Extremului Orient.

*UPDATE (23.05.2018): Contrar informațiilor care au inundat presa europeană din ultima lună, Iniesta a semnat, în cele din urmă, cu un club din Japonia, nu cu unul din China.