Un miraj pe post de președinte
Aprigii activiști ai feminismului de gen ar avea dreptate să descopere semne de sexism, misoginism, machism – și toate celelalte ismuri contra cărora ei își duc cruciada – atunci când fac conspecte de pe ironiile cu care social media și multe organizații de presă îmbracă activitatea premierului Viorica Dăncilă.
Președintele Klaus Iohannis – marele rival al ingenuului nostru prim-ministru pe teritoriul inconsistenței și al incompetenței – a avut parte de un tratament mult mai indulgent, în sutele de zile care s-au scurs de când a devenit, vorba vine, vedetă națională.
Plat în exprimare, dar încântat de propriile platitudini (vezi cele două cărți publicate), lent în reacții – mereu într-un penibil contratimp față de întâmplările zilei, cu o dispoziție juvenilă pentru plecările în vacanță, afin cu tot felul de personaje cenușii (vezi cazul somnorosului consilier Mihalache și al stridentei purtătoare de cuvânt Dobrovolschi), incorect în însușirea a mai bine de două treimi din avere, președintele României ar fi trebuit să fie o țintă la fel de generoasă pentru glume și parodii pe cât este tragicomica subalternă pe care Dragnea și-a plantat-o în fruntea Guvernului.
Se întâmplă însă un lucru ciudat, iar Iohannis este scutit de umorul condescendent care, în mod normal, până acum, ar fi trebuit să țeasă în jurul lui un crud folclor de bancuri.
Ceea ce se întâmplă nu are însă de-a face cu misoginismul, nu are vreo legătură cu eventuala predispoziție a marelui public de a ridiculiza gândirea săracă a unei femei, în timp ce alege să menajeze pauperitatea intelectuală a bărbaților.
Acest fenomen, întreținut cu tenacitate de cele mai educate, mai active și mai înstărite pături ale societății, este doar un simpatic reflex de autoiluzionare voluntară.
De trei ani și jumătate, un imens contingent din populația României se preface că acest ins monosilabic, ajuns la Palatul Cotroceni printr-un veritabil concurs de împrejurări, este altcineva decât personajul depășit de evenimente care, zi de zi, se dovedește că este.
Tăcerii lui i se atribuie virtuți strategice, inacțiunea lui e luată drept înțelepciune, interminabilele lui concedii sunt interpretate ca o acomodare a funcției prezidențiale la firesc. Toxica lui avere imobiliară – deși, între timp, amputată de justiție – e percepută ca o zestre provenită dintr-o viață anterioară (deci care nu mai trebuie pusă în discuție). Rudimentaritatea lui oratorică e considerată o chestiune de temperament; lipsa de spontaneitate, dovadă de bun-simț; absența din dezbateri, un stil aparte de leadership. Iar ineficiența în a stăvili asaltul dus de PSD pe toate fronturile e aplaudată ca o conformare exemplară cu rigorile Constituției.
(Despre contribuția pe care a avut-o la fiascoul electoral din 2016 nu s-a vorbit, în mod serios, niciodată).
Tot ceea ce face de-a-ndoaselea, tot ceea ce spune fără sens, tot ceea ce nu spune și nu face primește, din oficiu, beneficiu de parabolă; e descifrat într-o cheie inaccesibilă gândirii obișnuite și interpretat ca încă o dovadă subtilă a menirii lui pentru această funcție.
În loc să accepte faptul că fundătura politică actuală își are una dintre cauze în prestația lamentabilă a șefului statului și să își pună problema să îi găsească un înlocuitor, cei mai educați cetățeni ai României preferă să vadă un nimb solemn, o aură de mare competență în jurul acestui impostor camuflat în sobrietate, care, dacă ar fi avut vreun dram de realism față de puterile-i proprii, s-ar fi mulțumit cu haina, și ea destul de largă, de primar al unui oraș cu 170.000 de locuitori.
Greu de crezut, dar, din punctul acesta de vedere, ipostazele în care sunt fixați astăzi Dragnea și cetățenii care, pe bună dreptate, îl detestă cu toată ființa sunt de o similitudine aproape perfectă.
Fiecare și-a ales ca reprezentant câte un personaj cu o pondere intelectuală demnă de ridicol.
În timp ce, de o jumătate de an, Dragnea și-a găsit paiața ideală cu care să își facă mendrele la Palatul Victoria, de trei ani și șase luni, societatea civilă își cultivă propriile miraje în persoana unui politician fără conținut, de la care așteaptă, cu o naivitate intratabilă, exercitarea eficientă a celei mai înalte funcții în stat.
Și de la care pare pregătită, în pofida oricărei logici, să aștepte același lucru, pentru încă șase ani și jumătate.
