VIDEO Salvarea Marianei
Timp de 24 de ani, Mariana Luceanu a fost asistentă medicală la cel mai mare spital public din România, Spitalul Universitar de Urgență București. A lucrat la Anestezie, dar în timpul gărzilor a făcut de toate: a resuscitat, a îngrijit oameni călcați de tramvai, copii arși, bătrâni sinucigași; a tras de tărgi, a muncit până n-a mai putut în haosul spitalului românesc în care toți fac de toate.
A făcut parte și din sistemul de atenții, nelipsit din niciun spital românesc. Codul șpăgii nu e greu de spart. „Pe plic, într-un colț, vezi scris M1 «mâna întâia». Apoi e M2, A – anestezist și R – rezident. Iar dacă medicul îmi dădea și mie la finalul zilei 20 – 30 de lei, spuneam «Mulțumesc!». Și o făceam pentru că știam că eu am muncit în ziua aia, nu el!”, spune Mariana. E mult patos în confesiunea ei, dar nu putem intra altfel într-o lume plină de mistere cum e cea a oamenilor care lucrează în spital. Cum se privesc unii pe alții, medici și asistente, despărțiți de salarii și statut social. Cum ajung să se deteste și totuși să slujească zi de zi un interes atât de mare cum este cel al salvării de vieți?
Într-o zi, asistenta Mariana a decis să nu mai tacă. Să arunce o lumină peste fața nevăzută a sistemului medical, din care făcea parte.
Declicul a fost tragedia de la Colectiv, în urma căreia Spitalul Universitar a devenit – ca tot sistemul medical românesc, de altfel – expresia neputinței și a lipsurilor în fața unei catastrofe de proporții nemaiîntâlnite. Mariana a simțit în acele zile de groază că se scufundă într-o mocirlă. Că dacă nu va face ceva să se salveze, sistemul o va înghiți definitiv. „Toți ziceau că avem tot ce ne trebuie, dar noi nu aveam nimic”. Alergau toți – ca și Mariana – prin secții, să găsească dezinfectanți, pansamente, orice, numai să facă ceva, să nu se simtă total depășiți de eveniment.
Așa s-a hotărât Mariana să vorbească. Și când a început să vorbească, a înfiorat întreaga conducere a spitalului. Întâi au văzut-o la știri comentând imagini filmate de ea cu telefonul mobil, în care arăta că blocurile operatorii sunt „dezinfectate” cu detergent de vase. Apoi, s-a alăturat, în luna august 2018, protestului unui alt coleg, Daniel Simion, pentru a atrage atenția asupra lipsurilor din spital și a neglijenței conducerii. Au făcut greva foamei timp de peste două săptămâni. Au ținut, frânți de oboseală și foame, conferințe de presă de pe treptele spitalului, în care nu s-au ferit să pună degetul pe rană. Au vorbit deschis despre mizeria din spital, despre nepăsarea managerilor, despre șpăgi și interese.
Săptămâna trecută, Mariana a fost chemată la Resurse Umane, unde a fost anunțată, sec, după 24 de ani petrecuți la „Municipal”, că i-a fost desfăcut contractul de muncă. „Grave abateri disciplinare”, scrie în decizie. Totul e motivat prin prisma faptului că Mariana a lipsit de la serviciu, în zilele în care se afla în greva foamei.
Acum e șomeră și nu știe ce va face mai departe, dar nici nu regretă că s-a ridicat împotriva sistemului. Spune că vrea să pună capul liniștită pe pernă și să-și poată privi copiii în ochi: când toți în jurul ei au tăcut, ea a avut curaj să vorbească.
