Geneza și Apocalipsa roșiei românești
Am avut cândva legume românești gustoase și sănătoase: mușcai din roșie și simțeai seva pământului, nu concentrația din eprubetă. Nu mai avem, iar asta nu e pentru că s-au schimbat timpurile, ori conspirația mondială ne-a îngenunchiat. Nici pe departe. Legumicultura autohtonă a fost pusă la pământ prin altoirea a două semințe foarte rodnice în solurile României: corupția și indiferența.
Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură (SCDL) de la Buzău a împlinit anul acesta 60 de ani de existență. Aici s-au omologat, păstrat și rafinat semințele unor soiurile de legume care au stârnit curiozitatea și invidia cercetătorilor din întreaga lume. De aici vin gustul și mirosul roșiilor românești. Le căutăm astăzi cu nostalgie prin rafturile cu tomate, dar nu mai găsim decât niște organisme sferice perfecte, insipide și tari ca mingile de tenis.
Astăzi, doar 5% din roșiile care se vând în România, pot fi numite, cu adevărat, roșii de-ale noastre. În rest, sunt tomate crescute în România, dar cu semințe din import. Asta pentru că România a devenit un poligon de încercare pentru testarea materialului genetic al unor firme străine, iar producătorii români, dornici de roșii care se coc repede și rezistă mult timp, le-au îmbrățișat cu bucurie.
Hrana este o resursă strategică, pe care țările civilizate o sprijină prin conservare, cercetare și inovație. Și la acest capitol România a eșuat. După 1989, „Experimentala“, așa cum era numită Stațiunea de cercetare de la Buzău, a început să fie ținta intereselor imobiliare și a indiferenței Ministerului Agriculturii. Investițiile au fost tăiate de la rădăcină, salariile cercetătorilor n-au mai ținut pasul cu vremurile, s-au făcut disponibilizări, serele și clădirile s-au degradat, aparatura s-a uzat. Nu avem nici până în prezent o bancă de gene în care să păstrăm semințele românești. Soiuri importante pentru agricultura noastră sunt astăzi la mila lui Dumnezeu, întinse pe hârtii de ziar, în camere improprii, claie peste grămadă.
În final, pândită de rechini imobiliari, „Experimentala“ a rămasă cu 135 de hectare din cele peste 500 pe care le deținea la înființare. Și ar fi rămas demult fără niciun hectar dacă n-ar fi fost ținută în viață de pasiunea și înverșunarea unor oameni care conștientizează cu adevărat pericolul din spatele acestei degradări continue: dacă nu suntem în stare să ne păstrăm semințele, luăm dreptul la bunăstare și sănătate pentru cei de după noi.
Preotul care se joacă de-a Dumnezeu
În sera părăginită de la marginea orașului Buzău, cercetătorul Costel Vînătoru ne arată cu mândrie producția de roșii de anul acesta. Pe un lujer atârnă greu zece roșii diforme, de o culoare ireală. Le simți parfumul și de la doi metri și, sub cuțitul bărbatului, se deschide miezul untos, cu semințe bine definite. “Roșiile românești nu sunt uniforme, nici ca mărime, nici ca formă. Trebuie să simți mirosul în primul rând, să miroasă a tomată. Apoi, o tomată bună are un gust dulce-acrișor echilibrat. Cele care au fost maturate forțat au dopul lemnos în interiorul fructului sau un țesut albicios. Unele au și țuguiul acela care, de cele mai mult ori, e dovadă de stimulare chimică. Iar roșiile românești au semințe, celelalte au un fel de gelatină verzuie sau niște ațișoare pe post de semințe”.
Aici, la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău se află mama și tatăl tuturor legumelor românești autentice. Pentru că aici cercetătorii păstrează puritatea soiurilor și semințele cele mai bune. Cu greu și fără a li se recunoaște vreun merit. Dar câte din aceste soiuri și semințe autohtone se transformă în legume pe tarabe pentru români? Roșiile, de exemplu, pentru care cercetătorii de la Buzău pot băga mâna în foc că sunt sută la sută românești reprezintă o proporție de doar 5% din totalul roșiilor de pe piață.
La rădăcina răului
Ce numim, în mod obișnuit, roșii “de la noi” sunt roșii cultivate în România, dar din semințe de import. “Puține sunt produsele autentice care folosesc sămânța românească, pământul românesc și tehnologia convențională românească, foarte greu găsim legumele alea cu aromă și gust de altădată. Din păcate, România este un poligon de încercare pentru testarea materialului genetic al firmelor din afară. Îmi asum ce spun. Vin firmele, dau promoțional semințe cultivatorilor și apoi strâng date de la ei. Creează soiuri sau hibrizi noi, apoi aduc o substanță de combatere a dăunătorilor special pentru soiurile respective și așa creează dependența cultivatorului. Vedeți dumneavoastră, ceea ce făceam noi în cercetare cu bani, ei fac fără bani, pentru că sunt mulți oameni dispuși să facă testări cu semințele din afară. Și asta se întâmplă pentru că un cultivator și un consumator au cerințe diferite. Cultivatorul vrea soiuri cu productivitate mare și rezistență la dăunători, iar la depozitare legumele să reziste mult timp. Consumatorul vrea legume zemoase, aromate tradiționale. Nu se poate și una și alta”, spune cu amărăciune cercetătorul de la Stațiunea Legumicolă Buzău.
Și ce e mai grav nu e faptul că ar trebui să cultivăm românește dintr-un patriotism prost-înțeles, ci că mulți fermieri, în loc să cultive produse sigure, verificate în ani, aleg experimente. “În lista oficială, vedem că există hibrizi, soiuri și substanțe de combatere a dăunătorilor care se schimbă de la un an la altul. Substanța, de exemplu, este foarte bună, foarte apreciată. Apoi peste câțiva ani, este retrasă, dispare fără să ni se spună de ce. Aflăm și noi pe la colțuri că cei din Comisia de la Lyon (n.r. Centrul Internațional de Cercetări asupra Cancerului din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății) au decis că e cancerigenă sau că aduce probleme grave omului, mediului sau plantelor.”
Sămânța de scandal
La Stațiunea de Cercetare de la Buzău s-au omologat, păstrat și rafinat soiurile românești vreme de 60 de ani. De aici plecau semințele și răsadurile în toată țara, iar legumicultura noastră concura cu cele mai performante din Europa și din lume. Aveam o listă impresionantă de soiuri alese, de semințe excepționale, rezultat al zecilor de ani de studiu. De primăvara timpuriu până toamna târziu, pe câmpul plin de sere și solarii care se întindea de la albia Buzăului până în mijlocul unui cartier al orașului, vedeai muncitori sezonieri lucrând câmpul și ingineri cercetând și dând indicații. De soiurile noastre erau interesați și străinii, așa că multe dintre semințele cele mai bune au ajuns în bănci de gene din toată lumea, acolo unde se păstrează materialul genetic cel mai valoros. Pentru că hrana este o resursă strategică pe care țările civilizate o sprijină prin cercetare și inovație. Și, mai ales, prin conservare.
După 1989, stațiunea a început să fie ținta intereselor imobiliare și a indiferenței Ministerului Agriculturii. N-au mai fost investiții, salariile cercetătorilor au ajuns o rușine, s-au făcut disponibilizări, serele și clădirile s-au degradat, aparatura s-a uzat moral și fizic, iar terenurile s-au împuținat în proporție de 80%.
Și, dacă astăzi mai avem totuși 5% roșii românești pe o piață sufocată de importuri, fie că vorbim de legume, fie că vorbim de semințe, și ne putem mândri cu peste 10.000 de soiuri și hibrizi de legume emblematice, toate acestea se întâmplă datorită încăpățânării unui singur om. Costel Vînătoru este, timp de cinci zile pe săptămână, inginer, cercetător gradul I, doctor în Horticultură și membru corespondent al Academiei de Științe Agricole. În zilele de sărbătoare, își leapădă hainele de mirean și îmbracă sutana, slujind într-una din bisericile din oraș. “Trec de la cultură, la agricultură,” glumește părintele-cercetător pe umerii căruia stă de ani buni soarta legumelor cu gust pe care încă mai sperăm să le găsim în piețe și în magazine.
Ambivalența asta a dat apă la moară celor cărora le încurcă socotelile cu încăpățânarea lui: au spus despre el că e nebun, că se joacă de-a Dumnezeu, că ce face el nu este bine plăcut Domnului. Cei din lumea științifică iar n-au privit cu ochi buni aplecarea spre cele sfinte a părintelui, știința e știință, și nu de puține ori oamenii se bâlbâie în prezența bărbatului între “săru’mâna, părinte” și „să trăiți, dom’ inginer”. “Îl vezi pe Dumnezeu în fiecare sămânță în care se naște viața. Când dintr-o sămânță pe care n-o observi bine cu ochiul liber, de 0,2 mm, iese în șase luni o plantă de 3 metri înălțime și groasă ca pe mâna, cum să nu crezi în minuni? Ce poftă de viață are o așa sămânță! Imaginați-vă că tensiunile la nivel celular ajung la 3600 de atmosfere, o mașină are în cauciuc 2 atmosfere și ține tone. Acolo este forța dumnezeiască, acolo este conservată minunea – în ghemușorul acela, în tegumentul și în endospermul seminței”.
Ca preot trebuie să ai grijă de sufletele oamenilor, în agricultură e vorba de cercetare, de hrană, ai grijă de trupul lui. Deci tot la om ne gândim. Nici una, nici alta nu sunt meserii – sunt misiuni pentru om.
Costel Vînătoru
Cât despre așa-zis-ul conflict profesional în care a trăit mai bine de 30 de ani, Vînătoru le predică în deșert necredincioșilor despre miracolul științei. “Mulți cred că, dacă lucrezi în ameliorare și cercetare, ești un dușman al lui Dumnezeu, că vrei să strici creația Lui. Nu este așa. Dacă nu existau amelioratori, ce-am fi mâncat noi? Pir? Pentru că grâul are la origine pirul sălbatic. Asta face omul. Are grijă de creația lui Dumnezeu și de diversitatea sa. Asta facem în laboratorul pe care îl conduc”.
De multe ori a trebuit să-și lase halatul de cercetător și să găsească metode neortodoxe de salvarea a stațiunii legumicole. Pentru că Dumnezeu ne vrea buni, dar nu ne vrea și proști, spunea Nicolae Steinhardt. Când terenul stațiunii a fost trecut, bucată cu bucată, în patrimoniul Primăriei Buzău și a început să fie retrocedat, Stațiunea și-a căutat dreptatea în instanță. A pierdut și a câștigat procese în baza acelorași documente, dar asta n-a contat în fața tăvălugului imobiliar. Din anul 2007, tot felul de construcții au început să sufoce stațiunea: un supermarket colo, un cartier de blocuri dincolo, niște vile cochete unde nu te aștepți. Preotul-cercetător a fost amenințat, intimidat, sfătuit prietenește să renunțe la buruienile lui. Pământul acela e aur curat și va fi “valorificat”. “Nu am cunoștință ca cineva să fi revendicat un teren al stațiunii că l-au avut aici moșii și strămoșii lor. Au luat alții. Ce-am avut aici, trebuia să rămână un teren al statului, este cea mai veche stațiune de cercetare din țară”, nu obosește să-și pledeze cauza.
Ca să fie sigur că văd și alții că stațiunea nu e terminată, Vînătoru a vorbit an de an presei despre realizările lui și ale colegilor: fie că a fost vorba de castravetele-minune care e recomandat diabeticilor, fie de încrucișări miraculoase și bizare care stârneau admirația publică.
S-a gândit mereu cu tristețe de ce trebuie să apeleze la astfel de jonglerii, când ar fi trebuit să fie evident pentru toată lumea de ce e nevoie ca stațiunea să existe și de ce trebuie să păstrăm semințele românești într-o bancă de gene, așa cum are orice stat civilizat, cu tradiție în legumicultură. Nu cum sunt păstrate acum, în pungi de hârtie, în cutii, claie peste grămadă. Stau întinse pe jos, la uscat, în camere improprii. Ăsta este visul lui Costel Vînătoru și ultima speranță. Căci omului îi e dat să spere și deznădejdea e păcat. “Regretul cel mai mare ar fi că puteam să fac mai mult. Dar n-am avut cu ce, cum… Să las mai multe în urma mea. Cercetătorul se jertfește, nu banii contează în fața lui. Mă rog să am sclipirea aia să las și eu ceva aici. Zi și noapte mă frământă acest gând și n-am liniște”, recunoaște stins.
Alaiul
Într-o zi sufocantă de iulie, ministrul Agriculturii Petre Daea admiră roșiile indecent de mari din serele stațiunii legumicole din Buzău. I se oferă o legumă din care mușcă cu poftă, cu zeama scurgându-i-se pe bărbie și pe degete și laudă gustul extraordinar. În timpul ăsta ascultă explicațiile cercetătorilor despre cum roșia, dacă e de soi bun și crescută în condiții naturale, este un adevărat medicament ce scade colesterolul, e o sursă bogată de antioxidanți, minerale și vitamine. Chiar în această zi se împlinesc 60 de ani de la înființarea SCLEP Buzău și un alai-surpriză de oficialități a intrat, ca niciodată, în serele părăginite ale “Experimentalei”. Cercetătorul Costel Vînătoru are emoții. De când copilește roșii și încrucișează soiuri de busuioc, planta lui preferată, adică de mai bine de 32 de ani, n-a văzut picior de ministru în funcție pe-aici și-acum, iată, zeci de oameni importanți și-au întors fața către legumele lui dragi: un fost și un actual ministru, președintele Academiei de Științe Agricole, primarul orașului.
Se vorbește despre minunatele soiuri autohtone, despre ceapa de Buzău, cu foiță aurie și dulce, despre vinetele perfecte și castraveții buboși și exotici, încrucișați de cercetători. E un moment festiv că altfel Costel Vînătoru i-ar întreba pe toți unde au fost în ultimii ani când căuta sprijin disperat peste tot. Și le-ar mai spune că, dacă nu fac repede ceva, roșia aia mâncată cu poftă de ministru, poate deveni istorie. De la an la an, cercetătorii fac tot mai greu față lipsurilor logistice și salariilor rușinoase – un cercetător are salariul minim pe economie – și soiuri importante dispar.
Și ar vrea să le mai spună vreo două: că senzaționala ceapă de Buzău, lăudată de străini, copiată cu invidie de alți specialiști și prețuită ca aurul de alții, nu mai e chiar de Buzău. Soiul original s-a pierdut și el în vârtejul anilor de subfinanțare a stațiunii și a indiferenței tuturor celor de față. Iar, ca să spele rușinea României, tot cercetătorul Vînătoru s-a zbătut să aducă acasă ceapa: a scris la multe bănci de gene din lume sperând că poate undeva, cineva a avut mai multă grijă de legumele noastre decât noi. Și a găsit ce căuta peste Ocean, în banca de semințe a Departamentului de Stat pentru Agricultură din SUA, un fel de Arcă a lui Noe pentru toate semințele lumii. Americanii au considerat soiul valoros și l-au pus bine ca pe o comoară. La rugămințile și rugăciunile părintelui și după câteva luni de negocieri, documente semnate și bătăi de cap, oficialii americani s-au îndurat să-i dea dezlegare românului: să cultive din nou la Buzău cele 50 de semințe de ceapa de Buzău via America. La fel a pățit cercetătorul și cu vinetele Danubiana. Tomatele de Țigănești, soiul Aurora, Bizon, tomatele inimă de bou au fost și ele recuperate din bănci de semințe din Germania. E o situație de care ar trebui să le fie rușine celor care au condus agricultura românească în ultimii 27 de ani. Dar la ceas festiv asemenea cuvinte nu se rostesc.
„Dacă pierdem semințele, pierdem viitorul”
După vizita scurtă pe teren, ministrul Petru Daea trece la promisiuni: stațiunea va ieși din zodia subzistenței, vor veni finanțări. Și, da, din luna septembrie 2017, la Buzău va fi înființată o bancă de gene așa cum merită semințele de legume românești.
Cor de îngeri dacă s-ar fi auzit din cer și părintele-cercetător n-ar fi putut fi mai fericit. “Dacă noi nu suntem în stare să ne păstrăm semințele, luăm dreptul la bunăstare și sănătate pentru cei de după noi. Dacă pierdem o clădire, ceva din patrimoniul material, nu mai putem arăta copiilor ceva din trecutul nostru, dar dacă pierdem semințele, pierdem viitorul și le vindem pâinea și sănătatea copiilor noștri”, spune cu însuflețirea speranței încolțite.
După plecarea oficialilor, când a rămas singur în biroul prăfuit și mirosind a mir, din clădirea principală a Stațiunii de Cercetare, Costel Vînătoru a spus o rugăciune. Știe că, pe lângă bunăvoința unui ministru, mai e nevoie de ceva pentru a se înfăptui miracolul.
E deja septembrie, iar Costel Vînătoru e tot la datorie, în sere și laboratoare. A lipsit doar de două ori de la serviciu de când lucrează aici, o dată a fost în singurul lui concediu cu familia și o dată când a fost bolnav. Se plimbă printre soiurile de busuioc cu arome amețitoare și îngrijește o plantă bulgărească miraculoasă, pentru obținerea căreia s-a zbătut un an. Asemenea activități i-au alungat mereu gândurile negre și ispitele. Și-acum are și de unele, și de altele.
Pe data de 4 august, Anul Domnului 2017, Guvernul României a dat o hotărâre de guvern prin care decide reorganizarea Stațiunii Legumicole de la Buzău. Așa fusese vorba la unica și irepetabila întâlnire cu toți mai-marii agriculturii din România: că e nevoie de o nouă HG în baza căreia să pornească, în sfârșit, finanțările către Buzău și, în ultimă instanță, să vină banii pentru banca de semințe. Hotărârea a venit, dar n-a venit singură: în ea se precizează că suprafețele de teren de care dispune stațiunea intră la apă de cinci ori. Practic, s-a consfințit prin lege jaful imobiliar din ultimii zece ani, iar haiducia lui Vînătoru a fost muncă în zadar. “Am avut 510 hectare de teren, acum mai avem 135, dar majoritatea nepotrivite pentru activitatea de cercetare. Însă chiar și aceste 135 de hectare au trecut în patrimoniul Academiei de Științe Agricole. Putem spune că da, nu mai avem nimic.”
Pentru a doua oară în viață, omul pentru care inima e împărțită egal între știință și credință se gândește să renunțe. Prima oară a fost când a văzut clădirile-mamut cum împânzesc câmpul cu sere. “Atunci chiar făcusem hârtia, am zis că gata. M-a înduioșat și m-a întors la serviciu o muncitoare a mea, o femeie care a lucrat la fabrica de textile, a fost dată în șomaj și am format-o aici; pot să spun că acum rivalizează cu cei mai buni ingineri. Ei, și femeia m-a sunat și mi-a spus: «Domnu’ inginer, veniți, că plâng plantele». N-am rezistat mai mult de o zi jumate, m-am întors și m-am apucat de treabă.”
Acum e iar cu inima îndoită. Se gândește că dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a pune la adăpost soiurile românești, atunci așa să fie. A trecut mai bine de o lună de la vizita ministrului Daea, septembrie a venit deja, s-au copt și roșiile inimă de bou, iar la Ministerul Agriculturii aproape că auzi iarba cum crește când întrebi de banca de gene de la Buzău, în care va să vie toate semințele valoroase ale României.
„Sa faci o creație, dar să n-ai bani s-o omologhezi și apoi să vezi că nu mai este a ta pentru că o fac alții, te doare inima. Când vezi că ai avut niște rezultate, dar n-ai avut posibilitatea să le publici ca să fii recunoscut ca autor și trec 20 de ani și nu știu care institut a altoit tomatele cu cartofii – eu am facut asta în 1986 – iar acum apare ca o mare realizarea a cercetătorilor din Anglia, e trist, dar n-ai ce face“.
Costel Vînătoru
STATUL CARE SE ÎMPIEDICĂ ÎN STAT
Costel Vînătoru a omologat peste 30 de soiuri de legume. El și cei 9 colegi cercetători care au mai rămas mai au gata de brevetare câteva zeci, numai că nu au bani pentru asta. Pentru că, deși institutele care se ocupă cu testarea, brevetarea și înscrierea soiurilor noi în catalogul oficial sunt sub umbrela statului, cercetătorii trebuie să plătească. “Noi nu primim nimic de la stat, dar ca să dăm statului munca noastră, creațiile noastre trebuie să plătim. Aceste soiuri nu sunt ale mele, sunt ale noastre. Pe un colț de carton scrie Costel Vînătoru și atât.”