VIDEO România Meseriașă. Cum am ajuns să ne autosabotăm economia

• România se confruntă cu cea mai gravă criză de forță de muncă de după căderea comunismului. Ne lipsește în special mâna de lucru calificată, de la muncitorii specializați de care avem nevoie în toate ramurile economiei, până la electricienii și instalatorii care ar trebui să ne rezolve problemele casnice.
• Am ajuns aici după 28 de ani de politici greșite și de prejudecăți care s-au întins peste întreaga societate și au răspândit ideea că învățarea unei meserii a devenit o rușine. Iar consecințele sunt devastatoare: cu un învățământ profesional rudimentar și subfinanțat, România s-a transformat într-o țară care nu mai poate produce meseriași și care a ajuns să-și autosaboteze economia. Firmele nu mai găsesc mecanici, sudori, betoniști, electricieni, strungari sau textiliști. Investitorii care sunt deja aici nu se mai pot dezvolta, iar cei care ar vrea să vină se tem că vor rămâne cu fabricile goale. După 28 de ani în care am strigat : ”Vrem locuri de muncă”, am ajuns în situația de a nu mai găsi oameni care să le ocupe.
• În încercarea de a cuprinde întreaga dimensiune a acestui fenomen, Recorder inițiază o serie de articole și videoreportaje despre situația învățământului profesional din România și impactul social al crizei de muncitori calificați din ultima perioadă. Aceste materiale fac parte din campania editorială „România Meseriașă”, realizată cu sprijinul OMV Petrom.
• Am fost în școli profesionale din diferite zone ale țării și am vorbit cu profesorii și elevii. Am privit din perspectiva angajatorilor care nu mai au cu cine să lucreze. Am căutat poveștile unor tineri care au înotat împotriva curentului și s-au încăpățânat să învețe o meserie. Am vorbit cu responsabili din Ministerul Educației pentru a căuta răspunsuri și pentru a identifica soluții. Am vrut să înțelegem ce se întâmplă cu România.

Meseriașii de azi ar trebui să fie pregătiți în școlile profesionale. Numai că, la cum funcționează cele mai multe dintre ele, România pare că s-a întors în epoca pre-industrială de acum 300 de ani. Școlile profesionale și colegiile tehnice nu doar că nu mai pot preda materii adaptate la secolul informației, dar nici măcar nu mai sunt capabile să învețe copiii lucruri de pe vremea străbunicilor. Atelierele de mecanică nu mai au strunguri, clasele de croitorie nu au mașini de cusut, electroniștii nu au pistoale de lipit. Dincolo de faptul că reușesc să atragă tot mai puțini elevi, slaba dotare a atelierelor de practică este una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă școlile profesionale din România.

Simulând țeserea

Suntem la Liceul Tehnologic din comuna Lopătari, un sat de munte situat în partea de nord a județului Buzău. Aici se adună toți copiii care locuiesc în cătunele din jur și pe care părinții nu-și permit să-i trimită la un liceu la oraș. Școala asta ar trebui să-i ajute și să le deschidă un drum în viață, dar nu face decât să le irosească timpul.

Într-o sală de clasă proaspăt renovată, profesoara Marilena Hurlup intră hotărâtă să îi învețe pe copiii de la secția de croitorie cum se lucrează cu o mașină de țesut. Așa numitul război, un obiect mare cât un pian, pe care bunicii noștri lucrau covoare. Problema e că în clasă nu există o asemenea mașină de țesut, așa că doamna Hurlup a venit cu războaiele după ea. I-au încăput vreo zece, într-o geanta de umăr, imprimate pe niște coli de hârtie A4. Atâta poate învățământul românesc în anul 2017: într-o clasă din care ar trebui să iasă viitorii țesători și croitori ai țării, se învață după fotografii pentru că statul nu poate să cumpere un război de țesut.

Aflăm de pe Wikipedia că războiul de țesut e o invenție care a apărut în secolul al VI-lea. Înainte de Hristos. La Lopătari, Buzău, vreo 2600 de ani mai târziu, n-ai de unde să-l iei și pace. Marilena Hurlup s-a străduit cât a putut ca să aibă ce să le arate copiilor la ore. Cu ajutorul unor șipci din lemn, a improvizat niște gherghefuri – material auxiliar pentru poza cu mașina de țesut. Ușor rușinată, le explică copiilor ce piese sunt în fotografie, la războiul veritabil, și ce nu se regăsești în macheta ei încropită. „Firul de bătătură este dispus pe o suveică. Suveica ar fi trebuit să aibă aici, pe undeva, o paletă, era un instrument care se introducea și se scotea. Și nu avem nici spată, să îndesăm, folosim instrumentele astea cu dinți. Asta este, nu avem… Facem o improvizație și simulăm. Simulăm țeserea”.

Școlile în care nu se învață nimic

În învățământul profesional românesc, simularea pare să fi devenit un fel de materie obligatorie, chiar și la clasele unde lucrurile practice ar trebui să primeze în fața celor teoretice: croitorii simulează croitul, strungarii-strungăria, mecanicii-mecanica. România își pregătește viitorul îndemându-și tinerii să simuleze viitoarele profesii, ca niște înotători care se antrenează pe uscat.

Specializarea pe care o predă Marilena Hurlup are un nume extrem de pompos: „tehnician designer vestimentar”. Profesoară însăși sesizează exagerarea: „Mi se pare mult prea mult pentru ceea ce fac ei în realitate. Nu avem absolut nimic. În primul și-n primul rând, mașini de festonat sau mașini de călcat…”.

Mașini de cusut aveau. Aveau de câteva minute. În ziua în care am ajuns noi, în școală au apărut, în mod miraculos, și două mașini de cusut. Elevii le dădeau târcoale cu prudență, de parcă ar fi avut în față niște dihănii extraterestre. Până acum, copiii din clasa de croitori n-au cusut în școală, la mașină, nici măcar un colț de batistă. O întreabă pe profesoară, curioși, de unde s-a teleportat toată această neprețuită tehnologie. „O mașină a comandat-o domnul director săptămâna trecută și una este adusă de colega mea. Nu știu dacă merg”, răspunde încurcată profesoara. Deși cei din școală își dau tot interesul, pur și simplu nu au de unde lua bani pentru mașini esențiale în predarea meseriei sau de consumabile necesare la orele de practică. Și totuși se poate și mai rău: în alte școli de croitorie au existat situații în care a lipsit inclusiv ața de cusut. Imaginați-vă profesorii și elevii simulând coaserea, trecând printr-o pânză imaginară un ac imaginar cu ață imaginară.

Ultimii în Europa

Conform unui studiu al Institutului de Cercetare a Calității Vieții, România e ultima țară din Uniunea Europeană în ce privește sumele alocate pentru învățământului profesional: doar 0,6 % din PIB. Din acest foarte puțin, un procent și mai mic, de cinci procente, se duce pe investiții. Adică dotări, reparații, consumabile. Așa s-a ajuns ca unele școli să nu aibă în buget nici măcar pentru achiziționarea unor mărunțișuri elementare, cum ar fi o șurubelniță sau o foarfecă nouă. Totul stă la mila profesorilor și la disponibilitatea lor de veni cu sacoșa de materiale de acasă.

Așa cum face profesoara Hurlup de la Lopătari, care se dă peste cap pentru elevi. Astăzi a apelat la tezaurul familiei: „Bumbacul ăsta e de la bunica mea. Și lâna la fel. Pânza e făcută în casă. Eu am lucrat înainte în confecții și m-am mai bucurat de un deșeu textil. Aceste deșeuri textile ne-au ajutat mult, practic doar din deșeuri aduse de mine facem câte ceva”.

[adinserter block=”1″]

Fără dotări, copiii nu pot face practică. Fără practică, e imposibil să înveți ceva, oricât s-ar strădui profesorii să își bată gura în fața elevilor. Așa că cei mai mulți ies din școala profesională așa cum au intrat: fără să știe să facă ceva și la fel de derutați în privința drumului pe care ar trebui să-l urmeze în viață. Materie primă pentru viitorii asistați social sau pentru valurile de emigranți. „Este foarte greu pentru un copil care pleacă de aici fără nimic, să se angajeze. Oare unde? Nepracticând, nu poti sa faci o meserie, este imposibil”, spune Marilena Hurlup.

De la Ministerul Educației suntem liniștiți. Zoica Vlăduț, director al Centrului Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic (CNDIPT), ne spune că salvarea va veni de la fondurile europene, pentru că există o strategie națională pe infrastructura educațională ce urmează să fie avizată și aprobată în 2018. În rest, totul e reformat: „Copiii învață să țeasă ca pe vremea bunicii pentru că nu au echipamente, dar curriculumul în sine a fost reviziuit, standardele de pregătire profesională pentru calificări sunt relativ noi”, ne lămurește directoarea Vlăduț. Întrebăm dacă nu e puțin absurd să așteptăm bani de la UE pentru două mașini de cusut și niște ață și aflăm că suntem și noi cam la fel de dotați ca restul lumii. „Nicăieri în lume școlile nu sunt dotate la cel mai înalt nivel de tehnologie. Nu spun că școlile noastre au cele mai bune dotări, dar să nu ne așteptăm ca o școală să țină pasul cu toate schimbările tehnologice într-un anumit domeniu”.

Elevii din Lopătari nu mai au timp să aștepte elaborarea și avizarea unor strategii ce urmează să fie aplicate în viitor. Pentru cei mai mulți dintre ei e vital să își găsească un serviciu la finalul școlii, așa că un atelier bine dotat le-ar fi fost necesar acum. Maria Păltineanu e în clasa a X-a și, în mai puțin de doi ani, o să termine școala. Provine dintr-o familie care nu și-a permis să o trimită la un liceu la oraș, așa că e de la sine înțeles că nici nu își va permite să o țină acasă după absolvire. Trebuie să muncească. Dar, după ce a văzut cum stă treaba în școală, nu are prea multe așteptări în privința viitorul său profesional: „Sincer, nu am nicio șansă dacă noi doar atâta învățăm… Orele de practică sunt foarte puține, nu avem mașini de cusut și nu ne arată nimeni cum funcționează”. Maria n-a pus niciodată mâna pe o mașină de cusut.

La Lopătari, după aproximările cadrelor didactice, sub 10% dintre elevii care au absolvit liceul au reușit să-și găsească de lucru în profesia în care s-au specializat. Restul de 90% au pierdut timpul degeaba. Situația e similară în multe școli profesionale din țară. Învățământul vocațional a devenit o gaură neagră care consumă degeaba ani din viața elevilor, dar și resurse importante ale țării, pentru ca la final să nu producă nimic.

Statul nu vrea să afle cu precizie lucrurile astea. Căci, dacă ar fi vrut, ar fi făcut un studiu complet din care să reiasă care e rata de succes a învățământului profesional la nivelul țării. Un sub 10%, ca la Lopătari, ar arăta dimensiunea dezastrului. „Nu am văzut niciun studiu care să arate dacă elevii unei școli profesionale s-au angajat după absolvire. În mod normal aceste studii ar trebui să arate că absolvenții se angajează pe meseriile în care statul îi pregătește sau în meserii conexe acestora. În niciun caz nu ar trebui să formezi strungari, iar ei să se ducă şi să lucreze ca măturători”, explică Claudia Petrescu, cercetător la Institutului de Cercetare a Calității Vieții.

Eșecul acestui tip de învățământ are consecințe directe în economie: un studiu realizat de Manpower, în anul 2015, arată că două firme din trei nu mai găsesc angajații de care au nevoie. Angajatorii sunt deznădăjduiți. „Tânărul care vine astăzi la angajare nu știe nimic, pentru că în învățământ nu se mai învață nicio meserie, se dau doar niște diplome. Am întâlnit tineri care nu știau tabla înmulțirii, tineri care nu știu densitatea metalelor, a apei, tineri care au terminat un liceu industrial și nu cunoșteau multipli și submultipli ai metrului”, a constatat Valer Blidar, un întreprinzător arădean care a reușit să salveze de la faliment o fostă întreprindere de vagoane care a făcut istorie în comunism. Din lipsă de forță de muncă calificată, media de vârstă a angajaților lui Blidar a urcat la 57 de ani. Mulți sunt meseriași pregătiți pe vremea lui Ceaușescu, care au ajuns acum în pragul pensionării.

Ziua în care România a hotărât că nu mai are nevoie de școli profesionale

Înainte de 1989, România avea un învățământ profesional care, deși influențat de elanul propagandistic al Epocii de Aur, era mult mai bine organizat. Școlile funcționau pe lângă fabrici, unele fiind construite chiar în curtea uzinelor, așa că elevii petreceau suficient timp la practică și puteau învăța meserie în timpul școlarizării. La începutul anilor ‘90 produceam anual aproape 300.000 de viitori meseriași, însă această cifră a cunoscut ulterior un declin permanent.

Cum a evoluat numărul de elevi înscriși în școlile profesionale din România

De la 280.000 de elevi în 1995, am ajuns, în 2011, să înregistram un minim istoric de doar 13.000. De 22 de ori mai puțin. Această prăbușire a fost rezultatul celei mai scandaloase decizii luate în domeniu. În 2009, când țara dădea semne că începe să-și redreseze economia și avea nevoie de tot mai mulți muncitori calificați, Ministerul Educației a decis închiderea școlilor profesionale. Mai precis, nu a mai alocat cifră de școlarizare la învățământul tehnic, asta însemnând că nicăieri în țară nu se mai puteau forma clase de profil, toți copiii fiind obligați ca, după terminarea clasei a opta, să meargă la liceu. Practic, România își declara falimentul economic, anunțând în mod oficial că nu mai crede în viitorul său industrial și nu mai are nevoie de mână de lucru calificată.

Decizia i-a aparținut ministrului Ecaterina Adronescu, care astăzi se justifică spunând că nu a vrut să distrugă învățământul profesional, ci doar să îl reformeze. Ar fi vrut să reia cifra de școlarizare în anul următor, dar nu a mai apucat pentru că s-a schimbat Guvernul. Dă vina pe ministrul care a succedat-o, Daniel Funeriu, care nu ar fi alocat, în anii următori, cifră de școlizare. Funeriu i-a replicat Ecaterinei Andronescu pe Facebook: „M-am săturat până peste cap de minciuni şi prostii referitoare la învăţământul profesional din România. Să fie clar pentru toată lumea: madam Minciunescu a desfiinţat învăţământul profesional în 2009 şi eu l-am reînfiinţat în 2012 prin ordinul 3168/2012. Toate modelele de succes funcţionează acum graţie acelui ordin”.

Coincidență sau nu, de decizia Ecaterinei Andronescu au beneficiat universitățile particulare care s-au trezit deodată cu mai mulți potențiali clienți. Căci universitățile aveau nevoie de absolvenți de bacalaureat, un examen care la școlile profesionale nu exista. Așa am devenit o țară de studenți care a hotărât că nu mai are nevoie de niciun meseriaș. În 2012, 62% dintre tinerii țări studiau în facultăți, mult peste media de 50% din Uniunea Europeană. Studenți care și ei urmau să piardă timpul de pomană. Cifrele arată că 8 din 10 absolvenți de facultate nu își găsesc de muncă în domeniul în care s-au pregătit. E un lucru firesc dacă ne luăm după faptul că, astăzi, doar 6% din locurile de muncă vacante sunt pentru studii superioare, restul fiind, în mare parte, joburi pentru calificări care se studiază la profesională. Piața cere meseriași pe care să îi angajeze, iar învățământul românesc pregătește la foc continuu studenți șomeri.

Din 2012, învățământul profesional a reapărut în programele școlare. Presată de realitate, România s-a văzut nevoită să accepte că are nevoie de muncitori calificați și de strategii prin care să-i atragă pe tineri către învățământul vocațional. Statul român oferă acum un stimulent de 200 de lei lunar elevilor care se înscriu la profesională, iar companiile private au început să colaboreze la înființarea unor clase de învățământ dual prin care se implică mai mult în formarea profesională a tinerilor.

Anul acesta, 2.500 de elevi s-au înscris în clase de învățământ dual și vor învăța meserie la locul de muncă, cu sprijinul companiilor. Pe lângă bursa de 200 de lei, aceste companii vor acorda și ele, pentru fiecare elev, un stimulent cel puțin egal cu cel oferit de stat.

„Numărul locurilor din învățământul dual va crește, dar e important să fie și suficienți elevi care să opteze pentru ele. Și anul acest am avut un număr mare de locuri, dar au fost doar 2.500 de elevi care s-au înscris. Sunt un pic dezamăgită, pentru că puteam fi mai departe. Au fost multe schimbări de-a lungul timpului, foarte mulți miniștri care au schimbat direcțiile și, din păcate, schimbările acestea radicale la perioade scurte de timp au ținut pe loc multe lucruri. Acum există o strategie care a fost elaborată la nivel național pentru infrastructură educațională și care momentan e în proces de avizare, urmează să fie aprobată prin hotărâre de guvern”, ne-a explicat Zoica Vlăduț, director al Centrului Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic (CNDIPT), din cadrul Ministerului Educației.

Rezultatele sunt încă departe, pentru că ceea ce s-a distrus peste noapte are nevoie de ani pentru a fi repus pe picioare. Iar promisiunile politice și strategiile elaborate pe hârtie nu vor fi niciodată suficiente. Ministerul Educației a decretat anul 2017 drept „Anul învățământului profesional și tehnic”, chiar dacă în același an Liceul Tehnologic din Lopătari nu are bani să își achiziționeze un banal război de țesut, instrument inventat cu 2.600 de ani în urmă.

Acest articol face parte din campania „România Meseriașă”, proiect realizat cu sprijinul OMV Petrom. Prin programul cu același nume, OMV Petrom susține învățământul profesional din România: își propune să aducă în prim plan importanța meseriilor în dezvoltarea țării noastre și să găsească soluții pentru educația viitorilor meseriași.

Următorul episod al campaniei: Cel mai bun mecanic auto din România