În anul în care România comemora împlinirea unui deceniu de la „Colectiv”, în Macedonia de Nord și în Elveția au avut loc două incendii asemănătoare. Ambele au omorât pe loc câteva zeci de oameni. 

Ceea ce a decurs diferit, în cazul celor două dezastre, a fost rata de succes a îngrijirilor medicale. În timp ce România a pierdut 37 dintre cele 155 de persoane care au scăpat cu viață din focul de la fosta fabrică Pionierul, în Macedonia de Nord și Elveția au murit doar 5 pacienți din aproape 350 de răniți.

Contrastul frapant oferit de această statistică readuce în actualitate suita de întrebări care bântuie societatea românească încă din toamna lui 2015. 

Câți dintre tinerii care au ieșit vii din flăcările de la „Colectiv” pentru a pieri, mai apoi, în spitale au decedat din cauză că nu au primit îngrijirea corespunzătoare?

A fost, într-adevăr, moartea lor inevitabilă, așa cum au sugerat doctorii la vremea respectivă? Sau, dimpotrivă, a fost consecința incompetenței celor care ar fi trebuit să-i salveze?  

Recorder a comparat felul în care a decurs gestiunea crizelor sanitare provocate de aceste incendii, în încercarea de a găsi o explicație pentru bilanțul atât de inegal al celor trei tragedii. 

---

Pe 16 martie 2025, într-un club de noapte din orășelul Kočani (Macedonia de Nord), în timpul unui concert de hip-hop, a izbucnit un incendiu devastator. Din cele peste cinci sute de persoane care asistau la spectacol, 59 au murit pe loc.

Nouă luni și jumătate mai târziu, pe 1 ianuarie 2026, un bar din stațiunea Crans-Montana (Elveția) lua foc în timpul petrecerii de Revelion. Din cei peste o sută de clienți ai localului, 40 au fost înghițiți de flăcări. 

Asemănarea celor două tragedii cu incendiul de la clubul „Colectiv” e izbitoare. Aceleași localuri improprii pentru găzduirea unui public numeros. Același burete folosit la antifonarea pereților. Același tip de artificii de la care a plecat focul. Aceeași viteză amețitoare cu care s-au întins flăcările. Aceeași absență a ieșirilor de urgență. Aceeași busculadă, creată în timp ce clienții încercau să-și salveze viața. Nu în ultimul rând, în prealabilul acestor secvențe de film de groază, aceeași neglijență generalizată: a pompierilor care ar fi trebuit să inspecteze localurile, a primăriilor care le-au autorizat, a proprietarilor care le-au amenajat. 

Simetria celor trei tragedii se oprește însă aici. Imediat ce dăm pagina după noaptea incendiului și deschidem capitolul îngrijirilor medicale, scenariile încep să se despartă. 

În săptămânile ulterioare accidentului de la „Colectiv”, s-au stins 37 de persoane din cele 155 câte au fost declarate rănite. Cu zece mai mult decât cele care își găsiseră sfârșitul în club. 

În Macedonia de Nord, din 196 de răniți, doar patru și-au pierdut viața. 

În Elveția, din 115 răniți, unul singur a decedat.

Mai mult de jumătate din decesele din România au avut loc după evenimentul din club, în spitale: 37 din 64. Procentul este de peste 9 ori mai mic în Macedonia de Nord și de aproape 24 de ori mai mic în Elveția.

Comparația dintre epilogurile spitalicești ale celor trei tragedii e imperfectă. Chiar dacă cele trei incendii au fost asemănătoare, nu se poate trage concluzia că victimele au suferit leziuni asemănătoare. Învălmășeala de foc și izbituri din care au scăpat sutele de răniți ai celor trei dezastre a marcat fiecare trup într-un mod diferit.

Prin urmare, acest raport contrastant — 37 de morți în România, 4 în Macedonia, 1 în Elveția — nu poate fi privit ca și cum ar reflecta diferența matematică dintre calitatea îngrijirilor medicale oferite de cele trei țări. 

Raportul este însă mult prea strident ca să nu atragă atenția. Și să nu oblige la o analiză comparativă a felului în care au fost tratate cele trei cohorte de pacienți.

Pe linia acestei analize, un prim element care corespunde cu inegalitatea cercurilor desenate mai sus sunt declarațiile făcute de oficialii guvernamentali în primele zile de după incendiu. 

ZIUA 1 

(31 octombrie 2015 în România, 17 martie 2025 în Macedonia de Nord, 2 ianuarie 2026 în Elveția) 

🇷🇴 Nicolae Bănicioiu, ministrul Sănătății de la București: „În toate spitalele, de la început, a existat tot ceea ce au avut nevoie. (…) Vreau să vă asigur că tot ceea ce se poate face în Germania facem și noi, aici, pentru toți. (…) Nu cred că au îngrijire mai bună decât aici”.

Președintele Klaus Iohannis: „Cred că autoritățile își fac, toate, datoria. (…) E bine că am avut o reacție rapidă, ce s-a putut salva s-a salvat”.

🇨🇭 Oficiul Federal al Protecției Civile din Elveția: „Deși, într-o primă fază, spitalele elvețiene au asigurat tratamentul tuturor răniților, capacitățile pentru o bună îngrijire a acestora pe termen lung nu sunt suficiente. (…) Transferul (n.r. – în străinătate) este urgent și trebuie să aibă loc în următoarele 48 de ore, cât timp pacienții sunt încă suficient de stabili ca să poată fi transferați”. 

🇲🇰 Arben Taravari, ministrul Sănătății din Macedonia de Nord: „9 răniți au fost trimiși în Turcia, 14 în Bulgaria, 5 în Grecia, 17 în Serbia, 2 în Ungaria”.

ZIUA 2

🇷🇴 Nicolae Bănicioiu: „Momentan, noi ne descurcăm foarte bine, iar medicii noștri pot face față cu brio oricărei situații”. 

🇨🇭 Matthias Roth-Kleiner, director medical la Spitalul Universitar din Lausanne, cel mai solicitat spital în cazul tragediei de la Crans-Montana: „Nicio țară din Europa nu poate să gestioneze un asemenea aflux (n.r. – de mari arși) singură”.

🇲🇰 Timco Mucunski, ministrul de Externe din Macedonia de Nord: „71 de pacienți au fost transportați în străinătate”.

Rezumând, românii, nord-macedonenii și elvețienii au evaluat diferit capacitatea propriului sistem sanitar de a înfrunta această catastrofă. 

În primele zile de după incendiu, românii fie au fost convinși, fie doar au mimat convingerea că se pot descurca singuri. Nord-macedonenii și elvețienii nici măcar nu au luat în calcul această posibilitate. Încă din prima zi, au inițiat procedurile de transferare a răniților în străinătate.

Pe lângă această autoevaluare de ordin global, a existat și o discrepanță în privința opiniei doctorilor despre niște detalii concrete. E vorba despre infrastructura spitalicească de care e nevoie într-o astfel de criză.

🇨🇭Claire Charmet, directoare a spitalului din Lausanne: „În Elveția, nu există decât două centre pentru marii arși, adică pentru cei cu arsuri care depășesc 20 la sută din suprafața corpului. La Lausanne și la Zürich. (…) Pentru arsurile care acoperă mai puțin de 20 la sută, considerăm că îngrijirile sunt posibile și în unități ATI obișnuite. Nu e recomandat, dar e acceptabil, atunci când există un aflux masiv de pacienți”. 

🇷🇴 Mircea Gorgan, medic la „Bagdasar-Arseni”, spital unde au fost internate 23 de victime, multe dintre ele, mari arși: „Avem absolut toate condițiile pentru a oferi maximum de îngrijire la standard european acestor pacienți”. 

Așadar, elvețienii apreciază că este improprie tratarea unui mare ars în altă parte decât într-un centru specializat pentru mari arși, în vreme ce românii consideră că îngrijirea unui mare ars într-o secție ATI obișnuită reprezintă maximumul la care pot spera acești pacienți.

La percepția diferită asupra propriilor capacități de răspuns s-a adăugat încă un lucru. O chestiune care ține, eminamente, de teoria medicală. Românii și elvețienii au interpretat-o, de asemenea, în mod diferit. E vorba de momentul optim în care marii arși trebuie mutați în spitale care oferă condiții superioare de tratament.

🇨🇭 Matthias Roth-Kleiner, directorul medical al Spitalul Universitar din Lausanne: „Pentru transportul marilor arși, o fereastră de oportunitate se deschide în primele 72 de ore”.  

🇨🇭 Olivier Pantet, medic la Spitalul Universitar din Lausanne: „Cu cât așteptăm mai mult, cu atât transferurile (n.r. – în străinătate) pot deveni mai complicate. Cel mai bine ar fi să-i transferăm în primele trei-patru zile. Preferăm ca munca de reconstrucție (n.r. — a pielii) să înceapă în clinica unde pacientul va fi îngrijit până la externare”. 

🇷🇴 Cristian Nițescu, directorul medical al Spitalului de Arși din București: „În primele trei zile, pacientul trebuie stabilizat, e foarte greu de cântărit o asemenea decizie (n.r. – a transferului în străinătate)”.

Așadar, potrivit elvețienilor, transportul trebuie făcut cât mai repede. Potrivit românilor, nu există o urgență în sensul ăsta. 

În primele trei zile de la catastrofă, Macedonia de Nord a trimis 101 răniți la spitale din străinătate. Până la final, cifra aceasta a devenit 115. 

Elveția a trimis, în total, 48 de răniți în țările vecine. 

Niciun pacient îmbarcat în aceste zboruri nu și-a pierdut viața.

Scroll pentru a vedea numărul zborurilor din fiecare țară, pe zile.

În primele 96 de ore după incendiu, Macedonia de Nord transferase în străinătate 88 de răniți, iar Elveția 35. Din România, primul rănit a fost transferat abia în ziua 5. În total, România a transferat 40 de răniți, Macedonia de Nord 115, iar Elveția 48.

Macedonia de Nord este un stat cu resurse puține și cu un sistem sanitar mediocru. Prin urmare, decizia guvernului de la Skopje de a evacua cât mai mulți pacienți către spitale de peste hotare are aparența unui reflex natural.

Elveția însă se găsește la polul opus. În clasamentele internaționale care întocmesc astfel de ierarhii e prezentată ca fiind prima putere medicală a Europei. Nicio altă țară de pe continent nu are patru spitale în topul celor mai bune 25 de unități sanitare din lume.

Și, în ciuda acestor înzestrări remarcabile, încă din prima zi de după incendiu, doctorii din Elveția și-au dat seama că nu îi pot trata în condiții optime pe răniții focului de la Crans-Montana. 

Să revenim, acum, la calendarul zilelor de după incendiu și să ne oprim asupra altor câteva file. 

ZIUA 4 

🇷🇴 Dragoș Pieptu, chirurg plastic, rector interimar al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ (UMF)  din Iași, întrerupe corul declarațiilor liniștitoare prin care, de aproape o sută de ore, doctorii români susțin că au situația sub control: „Bucureștiul nu poate răspunde în mod corect la arsuri grave, profunde, la un aşa mare număr de cazuri. Din păcate, România nu a fost preocupată să aibă centre de arşi în stare gravă. Ceea ce există acum sunt nişte surogate. Nivelul tratamentului arsurilor la noi în ţară faţă de standardul din Vest este cu 20-30 de ani în urmă. Din păcate, cel mai bun tratament pentru arsurile de peste 40 la sută, profunde, mai ales cu complicaţii şi arsuri ale căilor respiratorii, este avionul spre Franţa, Germania, Israel, SUA”.

În atmosfera creată de acest tip de afirmații, Nicolae Bănicioiu susține că doctorii străini sunt intimidați de complexitatea situației medicale de la București: „Acceptăm orice ajutor, pe care ni-l poate oferi absolut oricine. Nu ne-am opus niciun moment în a fi preluați pacienți și în altă parte. Intenții au fost. După ce au văzut că e vorba despre cazuri cu care nu s-au mai confruntat nici ei, au renunțat.”

Până în momentul acesta, în spitalele din România au decedat cinci persoane. 

🇲🇰🇨🇭Din celelalte două loturi de pacienți, nord-macedonean și elvețian, nu a murit nimeni.

ZIUA 5

🇷🇴 Doctorul Ioan Lascăr, șef al Secției de Chirurgie Plastică de la Spitalul Floreasca, lansează un avertisment în măsură să dea fiori: „Astăzi ne aflăm la granița posibilelor complicații septice pulmonare. Țesutul distrus începe să fie invadat septic în această perioadă”.

Are loc transferul primului pacient în străinătate. De transfer se ocupă nu statul, ci televiziunea PRO TV, care are doi angajați printre victimele de la „Colectiv”.

Alte inițiative private de acest fel se pun în mișcare.

ZIUA 7 

🇬🇧 Sarah Pape, specialistă în îngrijirea marilor arși din Newcastle, spune presei române că ar putea prelua 12 răniți în Marea Britanie: „Facilitățile pe care le avem acolo ar trebui să le crească șansele de supraviețuire”. 

Sarah Pape se află la București când face această declarație. Este flancată de Bănicioiu. 

Ministrul Sănătății – a cărui siguranță de sine, între timp, s-a mai înmuiat – nu contestă opinia expertului britanic. 

Prezența lui Pape în România se datorează nu unei invitații pe care a primit-o din partea autorităților române. Ci inițiativei unei companii englezești, specializate în producția de echipamente medicale. 

🇷🇴 Cristian Nițescu, directorul medical de la Spitalul de Arși, are încă un mesaj liniștitor de transmis despre felul în care decurg îngrijirile răniților de la „Colectiv”: „Autoritățile au făcut toate demersurile ca să avem de toate. (…) Nu este ceva care am cerut și nu ni s-a dat”. 

ZIUA 8 

🇷🇴 În cursul a doar 24 de ore, decedează zece dintre răniții de la „Colectiv”. 

Doctorul Ioan Lascăr, de la Spitalul Floreasca, pune aceste morți pe seama unor legi implacabile: „Este perioada complicațiilor majore respiratorii. Este exact cum apare în literatura de specialitate, este o evoluție exact ca la carte. Mortalitatea la acești pacienți este între 30 și 80 la sută. Oriunde pe această planetă evoluția este aceeași”.

În ziua în care, potrivit lui Lascăr, starea pacienților atinge maximumul de fragilitate fizică, statul român începe să facă primele transferuri în străinătate. 18 răniți sunt duși peste hotare. Doi dintre ei decedează imediat ce ajung la destinație. 

Până ca autoritățile de la București să găsească soluții pentru aceste punți aeriene către spitalele din afara țării, trei răniți au fost deja transferați pe cheltuială privată. 

🇲🇰🇨🇭 Din celelalte două serii de pacienți, nord-macedoneană și elvețiană, încă nu a murit nimeni.

ZIUA 9 – ZIUA 11

🇷🇴 Încă șapte răniți de la „Colectiv” își dau sufletul în spitalele din București sau în cele din străinătate. 

Acest ultim val de decese destramă și mai tare frontul declarațiilor prin care doctorii români susțin că au situația sub control. Bogdan Tănase, Letiția Coriu, George Ilie, Elena Copaciu — chirurgi și ATI-iști la spitale din capitală — îi acuză pe gestionarii acestei crize medicale de mușamalizarea lipsurilor de care suferă sistemul sanitar românesc: 

„Protestăm public faţă de liderii politici informali şi formali care au creat confuzie în rândul opiniei publice. Noi, ca stat, nu avem condiţii de a trata marii pacienţi arşi şi nu am avut niciodată. Nu avem dotări, camere sterile, unităţi de arşi. Nu suntem pregătiţi cu personal (…). Iar dacă cunoaştem acest deficit, de ce nu am cerut ajutor din prima clipă din străinătate? Dotările nu se rezumă doar la materiale sanitare, e nevoie de condiţii aseptice ridicate pe care, din păcate, nici un spital public din România nu le are”.

Dragoș Pieptu, rectorul interimar al UMF Iași, ia cuvântul din nou, întărind afirmațiile pe care le făcuse cu o săptămână în urmă: „Dacă aş avea pe cineva drag ars, aş face tot posibilul să ajungă în 24 de ore de la accident în Germania sau Franţa. Iar dacă aş avea un copil ars mi-aş vinde tot ca să-l pot transporta în America”. 

Scos din sărite de aceste afirmații, doctorul ATI Dorel Săndesc — secretar de stat în Ministerul Sănătății — încearcă să le închidă tuturor gura. Îi acuză că au frustrări personale și că „varsă lături” peste munca confraților lor din spitale. 

Transferarea în străinătate a răniților de la „Colectiv” continuă. 

La 12 zile de la tragedie, 37 de pacienți se află în clinici externe. În cele din urmă, vor fi 40.

🇲🇰🇨🇭Dintre răniții nord-macedoneni și elvețieni, până la ora asta, nu a murit nimeni.

ZIUA 12 – ZIUA 14

🇷🇴 Alte șapte persoane de la „Colectiv” decedează. Cifra deceselor consemnate în spitale ajunge la 29 și este deja mai mare decât cea a deceselor din club. 

🇲🇰🇨🇭 Dintre arșii din Macedonia de Nord și Elveția, deocamdată, nu a murit nimeni.

În graficul de mai jos, puteți vedea cum a evoluat numărul deceselor din spitale la cele trei loturi de pacienți: din România, Macedonia de Nord și Elveția.

În spitale au murit 37 de răniți în România, 4 în Macedonia de Nord și 1 în Elveția. În România, 29 dintre aceste decese au avut loc în primele două săptămâni după incendiu.

Potrivit unui bilanț parțial publicat de presa elvețiană, incendiul de la Crans-Montana a lăsat în urmă cel puțin 52 de mari arși. Au existat victime atât de tare rănite încât au ajuns la spital în noaptea de Revelion și s-au întors acasă abia în a doua jumătate a anului. 

Ilustrația de mai jos detaliază întinderea arsurilor suferite de victimele din Elveția.

În Elveția, 13 răniți au arsuri pe mai mult de 60% din corp, 7 între 40% și 60%, 31 între 20% și 40% și 29 pe mai puțin de 20%. Pentru 19 persoane, leziunile sunt necunoscute.

SURSA: 24heures.ch

Așa a arătat, așadar, într-o descriere succintă (și cu lacune), cortegiul de victime din care Elveția nu a pierdut decât o singură persoană. 

Nu cunoaștem corespondentul tabloului de mai sus în cazul accidentelor din Macedonia de Nord și din România. Astfel încât să putem face, pe seama lui, o comparație a gravității rănilor de care au suferit cele trei serii de pacienți. 

Tot ce mai știm, în acest registru, este cât de întinse au fost leziunile celor 37 de persoane care au decedat în spitale, dintre pacienții de la București.

În România, 8 răniți au arsuri pe peste 60% din corp, 17 între 40% și 60%, iar 12 între 20% și 40%.

După cum se poate vedea, o treime dintre decedații români aveau arsuri întinse pe suprafețe cuprinse între 20 și 40 la sută corp. 

Adică se înscriau într-o categorie de pacienți căreia, potrivit medicului Ioan Lascăr, teoria medicală îi acordă șanse mari de supraviețuire. Șanse care, totuși, în practica românească, au fost infirmate în douăsprezece cazuri distincte.

O acuzație pe care procurorii au înlăturat-o

O parte dintre rudele celor decedați în spitale au depus plângeri penale prin care au reclamat proasta gestiune medicală a pacienților. Principala acuzație: faptul că autoritățile române nu au grăbit trimiterea bolnavilor în străinătate, ci i-au lăsat să dezvolte septicemii în spitalele de la București.

La capătul a câțiva ani de cercetări, procurorii au clasat cazul, spunând că, în 2015, nu exista o lege care să impună trimiterea marilor arși peste hotare. Prin urmare, întârzierea aceasta nu poate fi asimilată unei fapte penale. 

Macedonia de Nord. Evacuări eficiente

În cadrul acestei cercetări judiciare, Raed Arafat — la vremea incendiului, ca și astăzi, șef al Departamentului pentru Situații de Urgență — a spus că a încercat să obțină ajutor din străinătate încă din ziua a doua de după incendiu, însă a întâmpinat dificultăți din cauză că tragedia se petrecuse într-o zi de weekend.

Totuși, și tragedia din Macedonia de Nord s-a produs într-un weekend, în noaptea dintre sâmbătă și duminică. Și, cu toate astea, în ziua următoare, de luni, 47 de răniți grav au fost transferați către spitale din țările vecine.

Arben Taravari, la data catastrofei ministru al Sănătății în Macedonia, spune că, după incendiu, a petrecut multe ore sunându-și omologii din țările apropiate. Și că a fost ajutat, în acest sens, de prim-ministru și de președintele țării. Potrivit lui Taravari, acești primi 47 de pacienți transferați „erau cei mai gravi dintre toți. Mulți aveau arsuri pe mai mult de 60 la sută din corp”.

Așadar, ceea ce nu a funcționat în România a funcționat în Macedonia de Nord. 

Două filiere de transfer în străinătate

Lui Raed Arafat i s-a reproșat faptul că nu a cerut ajutor medical prin intermediul Mecanismului Uniunii Europene de Protecție Civilă — un fel de buton de S.O.S. continental, pe care îl apasă țările care se confruntă cu dezastre care le depășesc capacitatea de apărare. 

Arafat spune că, la vremea aceea, în 2015, pe acest buton nu se putea apăsa în cazul acestui tip de urgențe, cu zeci de victime arse grav. 

Un răspuns oficial al Comisiei Europene confirmă faptul că, urmare a cazului „Colectiv”, acest mecanism a fost îmbunătățit în sensul de a asigura intervenții și pentru accidentele cu mari arși.

Trebuie menționat însă că primii 47 de pacienți pe care Macedonia de Nord i-a trimis în străinătate nu au fost transferați cu ajutorul „S.O.S.-ul european”, ci pe seama unor contacte bilaterale. 

Adică în baza unor mici înțelegeri încheiate între Guvernul de la Skopje și alte state. 

Mai precis: acele apeluri cu care ministrul macedonean spune că a încins telefoanele în orele care au urmat incendiului de la Kočani. 

Alți 28 de răniți au fost scoși din Macedonia de Nord în același fel. 

Doar 40 au fost evacuați prin infrastructura pe care o pune la dispoziție butonul de S.O.S. al Uniunii Europene.

În ceea ce-i privește pe răniții din Elveția, 38 au fost evacuați prin mecanismul UE. Dintr-un total de pacienți duși în străinătate care, potrivit unor articole de presă, s-a ridicat la 48.

Așadar, inexistența mecanismului UE la nivelul anului 2015 nu poate fi folosită drept scuză absolută pentru întârzierea cu care răniții de la „Colectiv” au fost transferați în străinătate.

Zborurile de evacuare private, de tipul celor plătite de Pro TV, care au precedat zborurile organizate de statul român, confirmă, la rândul lor, faptul că transferarea pacienților în străinătate ar fi putut fi făcută mai devreme.

Precedentul „Göteborg 1998”

De reținut că, în analele sanitare ale Europei, există exemple de intervenții medicale încununate cu succes, atât în lipsa nou introdusului mecanism de evacuare al UE, cât și în lipsa centrelor speciale de îngrijire a marilor arși.

Jean Cassuto, profesor universitar și medic anestezist în Göteborg, a participat la acțiunea de îngrijire a arșilor de la un incendiu care a îndoliat Suedia în 1998. A fost vorba tot de un foc declanșat într-o discotecă.

Cassuto povestește că au existat pacienți cu arsuri dure, întinse pe mai mult de 60 la sută din suprafața corpului. Și că aproape toate victimele au fost tratate în săli de reanimare obișnuite din unități sanitare obișnuite. Totuși, ciuda acestor înzestrări limitate, din cei mai bine de două sute de răniți, doar doi și-au pierdut viața. 

Spitalele românești au lăsat în urmă sechele grave

„Sală de reanimare obișnuită” ar putea însă să însemne altceva în România decât înseamnă în Suedia.

Secția de ATI a Spitalului de Arși — adică cea mai importantă secție din cel mai important spital implicat în tratarea răniților de la „Colectiv” — abia dacă își justifica numele.

Alina Păstrăv, medic la această unitate sanitară, a recunoscut, sub jurământ — în cadrul cercetării penale amintite — că „avea deficiențe”. Colega ei, Florica Boțiu, a spus despre aceeași secție că „nu corespundea standardelor internaționale în domeniu”. 

Întâmplător, acesta era spitalul din poarta căruia ministrul Bănicioiu lansa unul dintre comentariile lui de generic. Cel potrivit căruia îngrijirile medicale de la București erau echivalente cu cele de la Berlin.   

Dacă denunțurile formulate de doctori la adresa Spitalului de Arși sună relativ sec, putem apela la denunțul, mult mai plastic, al unui pacient. E vorba de un rănit de la „Colectiv”, care a petrecut mai bine de o lună și jumătate la Spitalul de Arși.

„Patimile prin care am trecut în perioada internării acolo au fost abuzuri, tortură ascunsă după zidurile unui edificiu dedicat vindecării. (…) Mi s-a negat metodic, premeditat, șansa la o îngrijire decentă de niște indivizi fără scrupule, înveșmântați în uniformă medicală.” 

Semnatarul acestor rânduri este pacienta Alexandra Furnea, autoarea celei mai întinse recenzii dedicate serviciilor medicale de care au beneficiat arșii de la „Colectiv”. Recenzia este o carte, întinsă pe 250 de pagini, intitulată „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”. 

Dincolo de descrierea detaliată a supliciului prin care a trecut la Spitalul de Arși, rândurile Alexandrei Furnea contribuie la scoaterea din obscuritate a unui aspect pe care presa are tendința să îl ignore.

E vorba de sechelele pe care spitalele bucureștene le-au lăsat moștenire celor care – deși netransferați în străinătate, deși victime ale unor infectări cu multiple bacterii – nu au murit în unitățile medicale din România.

Furnea spune că lipsa de competență a chirurgilor plastici care i-au îngrijit au făcut să fie marcați de cicatrici mult mai greu de purtat decât cele ale arșilor tratați în Occident. Sechele care îi vor jena toată viața. 

Așadar, spitalele de la București, chiar și atunci când au reușit să salveze viețile răniților de la „Colectiv”, și-au condamnat pacienții la o suferință suplimentară, de care, prin transferul în străinătate, ar fi putut fi scutiți. 

Ce spun cei care au coordonat operațiunile de salvare de la „Colectiv”

I-am întrebat pe cei care au coordonat operațiunile de salvare a răniților de la „Colectiv” ce părere au despre contrastul flagrant dintre numărul mare de pacienți pierduți de România și numărul mult mai mic al decedaților din Macedonia de Nord și Elveția. 

Și dacă sunt de părere că acest contrast are o legătură cu lentoarea cu care răniții români, spre deosebire de cei macedoneni și elvețieni, au fost evacuați către spitale din străinătate?

Nicolae Bănicioiu a respins această ipoteză: „Îmi pare rău că faceți o asemenea comparație, evident lucrurile sunt diferite. (…) Dacă ați fi avut răbdarea să ascultați declarațiile medicilor străini care au venit atunci în România, ați fi văzut că nu e plauzibilă o astfel de comparație.” 

Bănicioiu se referă la niște medici străini care, în noiembrie 2015, ar fi declarat că, în toată cariera lor, nu mai văzuseră un asemenea dezastru. În 2015, însă, nu se întâmplaseră încă accidentele de la Kočani și Crans-Montana. Cuvintele acestora ar putea fi valabile pentru experiența lor profesională de până atunci, nu și de după aceea. 

Raed Arafat e mult mai categoric în a refuza paralela dintre cele trei situații. Potrivit lui, comparația dintre reușita operațiunilor de salvare din România, Macedonia de Nord și Elveția e imposibilă atâta timp cât nu avem la dispoziție fișele medicale ale tuturor răniților, astfel încât să știm ce leziuni a avut fiecare în parte. Doar așa am putea să cercetăm dacă persoane cu traume echivalente au supraviețuit într-o țară și au murit în alta. 

Dorel Săndesc, doctor de terapie intensivă, secretar de stat în ministerul Sănătății în momentul accidentului de la „Colectiv”, s-a pronunțat, de asemenea, împotriva unei comparații pe această linie: 

„Acest subiect este mult mai complex decât o simplă comparație contextuală. Sincer, nu se poate stabili o legătură cauzală simplă între momentul transferului și prognosticul final (n.r. – supraviețuirea răniților). Sunt mult mai mulți factori care pot fi implicați (suprafață, profunzime leziuni, afectare căi aeriene, scoruri de risc și severitate etc.)”

L-am întrebat și pe doctorul Ioan Lascăr cum își explică faptul că teoria pe care a enunțat-o în zilele de după „Colectiv” — a unei mortalități de 30 până la 80 la sută — nu li s-a aplicat deloc răniților din Elveția și Macedonia de Nord. Comentariul lui a fost următorul: 

„Gândiți-vă că accidentul «Colectiv» a servit drept exemplu pentru celelalte țări. S-au inspirat din erorile, greșelile, luați-le cum vreți, făcute în România. Și, inspirându-se din această experiență nefastă, au beneficiat de o altă abordare”.

Întârzierea transferurilor

În ceea ce privește lentoarea cu care răniții de la Colectiv au fost trimiși în străinătate, Nicolae Bănicioiu o justifică în felul următor: „Nu ministrul lua decizia de transfer. (…) Este un proces ce implica o decizie medicală interdisciplinară, condițiile puse de spitalele și statele care acceptau acești pacienți și, mai ales, stabilizarea pacientului pentru a fi transferabil”.

Totuși, din ceea ce povestește tatăl unuia dintre răniții care avea, în final, să moară de septicemie, transferurile au trenat și atunci când țara de destinație a dat undă verde pentru transferarea pacienților. 

Băiatul lui, așteptat în Austria, în ziua a 6-a, de către doctorii Spitalului General din Viena, a fost dus acolo abia în ziua a 8-a, deși medicii străini fuseseră de acord să-l primească fără să aibă pretenția de a-l examina în prealabil. 

Referitor la lentoarea cu care au fost evacuați răniții din România și de repeziciunea cu care această operațiune a decurs în Macedonia și Elveția, Raed Arafat spune că succesul celor două țări străine se poate explica și prin geografia lor. „Sunt țări mici, înconjurate de mulți vecini, la care au putut ajunge repede”.

„Avem de toate”

L-am întrebat pe Nicolae Bănicioiu și dacă celebrele lui declarații – din categoria „avem de toate” – s-au bazat pe o evaluare proprie a situației sau dacă doar i-au fost sugerate de medicii din București. 

Bănicioiu califică celebritatea pe care au atins-o acele declarații drept rodul unor decupaje rău-intenționate, făcute de o anumită parte a presei, din niște replici mai lungi și mai nuanțate, pe care le-a dat în timpul unor discuții cu ziariștii.

„Și eu, și ceilalți, în zilele acelea, am fost supuși unei presiuni foarte mari, oboselii și, poate, uneori, nu am dat cele mai explicite sau cuprinzătoare declarații. Poate am mai și greșit, dar, cu siguranță, nu a vrut nimeni să mintă”.

Am încercat să luăm legătura și cu Mircea Gorgan, doctorul a cărui perlă — „Avem absolut toate condițiile pentru a oferi maximum de îngrijire la standard european acestor pacienți” — rivalizează cu cele ale lui Bănicioiu, care au făcut carieră.

Gorgan – în prezent, urmărit penal pentru că ar fi luat șpagă de optzeci și nouă de ori (sic!) — nu a răspuns la telefonul pe care l-am apelat. 

Autor: Ionuț Stănescu

Editor: Vlad Odobescu

Grafică: Marian Ciubuc, Elena Tiu