DOCUMENTAR RECORDER: Singuri. Coșmarul fără sfârșit al copiilor abandonați
Ne place să ne credem un popor special. De la manualele de istorie până la doctrinele unor partide politice, suntem îndemnați să credem în mitul excepționalismului românesc: un popor ospitalier, cu rădăcini milenare, atins de genialitate și de o bunătate fără margini. Dar ne ajută la ceva această iluzie frumoasă?
Documentarul pe care-l publicăm astăzi este despre o parte întunecată a națiunii pe care noi toți o alcătuim. Despre o traumă colectivă, începută în anii cumpliți ai epocii ceaușiste și neînfruntată niciodată.
În societatea românească s-a vorbit puțin despre efectele politicii demografice dictate de Nicolae Ceaușescu la mijlocul anilor 60. Restricționarea severă a avorturilor a dus nu doar la sporirea natalității, ci și la un număr uriaș de copii nedoriți, care au ajuns în grija statului.
După căderea comunismului, jurnaliștii străini au descoperit condițiile înfiorătoare din orfelinatele comuniste, cu accent pe căminele unde erau ținuți copiii etichetați drept „nerecuperabili”. Și în timp ce imaginile publicate de presa străină îngrozeau o lume întreagă, românii s-au comportat ca și cum această realitate n-a existat.
Realitatea abuzurilor din casele de copii – redenumite centre de plasament- a continuat, însă, să existe chiar dacă România s-a integrat în structurile europene și a devenit o țară mai prosperă. O comisie de anchetă a Parlamentului a arătat că între 2020 și 2022 au fost deschise 185 de dosare penale pentru abuzuri asupra copiilor din sistem. Jumătate dintre aceste cazuri sunt agresiuni sexuale și violuri, iar în 20% dintre dosare autorii au fost chiar angajații centrelor, oameni puși să aibă grijă de ei.
Documentarea noastră a pornit de la un caz relativ recent, petrecut într-un centru de tip familial din Teleorman, însă rădăcinile poveștii și dorința de a căuta explicații ne-au purtat cu multe decenii în urmă.
Am pornit de la investigarea unor abuzuri și am ajuns la istoria unei traume colective al cărei fir narativ e legat nu doar de suferințele copiilor, ci și de pasivitatea adulților care au fost martori, însă au ales să tacă și să spună „nu e treaba mea”. Amestecul de egoism, frică și vinovăție din privirile acestor oameni arată la fel și în 1980, și în 2025.
ILUSTRAȚIE: Dan Panaitescu – Aparte Film
