Căderea nimfei
Rățoiala de dată recentă a Elenei Udrea către sclavii de odinioară nu este doar expresia frustrării aduse de îndepărtarea bugetarei de lux de banul public.
Ca să înțelegem în întreaga ei dimensiune căderea nimfei de lângă Crâng și problema pe care ea o deschide, trebuie să plecăm de la premisa justă. Iar premisa justă este că sângele care ține statul nostru (încă) funcțional este șpaga.
Administrația românească este, prin excelență, o lume a șpăgii. O piramidă a puterii de tip feudalo-otomano-sovietic. Desigur, o moștenire, dar – să nu fim modești – și o vocație a noastră. Acesta este, în absolut, sistemul ticăloșit despre care făcea vorbire patronul spiritual al primei doamne a Pleșcoiului – fostul președinte Traian Băsescu.
Penalitatea Elenei Udrea va fi tranșată la tribunal (apropo, admirabil exercițiul de solidaritate a românilor autonomi cu ideea de justiție, căci, de facto, Justiția în România a continuat – în toate deceniile noastre recente – să facă loc, nu dreptate). Altceva este, dincolo de sentința în cazul Udrei, semnificativ: mecanismul de funcționare a statului român.
Corupția există desigur în toate organismele sociale. La noi însă, ca în toate societățile eșuate, corupția este însuși statul. O lume întoarsă pe dos, cu valorile permanent expulzate de către centru.
Elena Udrea? Lumea românească nu este o simplă problemă de nume. Ieri a fost o doamnă, astăzi este altă doamnă, mâine – cucoana viitorului. Sistemul are puterea de a se reproduce pe sine.
Chiar dacă Elena Udrea nu mai are acum decât puterea de a face apel dinspre lichele, asta nu înseamnă că lumea care ne-a dat-o a dispărut sau va dispărea. În state cu instituțiile moi, flasce, profund incompetente, cum e al nostru, banul public se colectează – ca de la sine – în pungile Partidului și Securității. Resturile sunt aruncate – ciozvârte – către o societate înnebunită să consume, mulțumită dacă îi iese și ei ceva. Înainte de a fi cetățeanul turmentant, românul e Ghiță Pristanda.
La un moment dat, între aceste reguli stricte ca ale jocului de șah (da, și fărădelegea are regulile ei stricte) apar pioni care o iau razna începând să se creadă Regine. E momentul ca pionul să fie garat. Jocul trebuie să meargă mai departe.
Periodic, pionii nu-și înțeleg condiția și, îmbătați de putere, chiar încep să se vadă aleși. Țin curte deschisă, adună lachei, cumpără presă în viu (curve avem destule, nu e penurie), încep să se simtă zei, bat gheara cu oculte de Dâmbovița, găsesc iluminarea scărpinându-și nasurile. E un peisaj trist, e un peisaj jalnic, mai ales că e adevărat.
Căderea nimfei nu are din păcate nimic special. Nu este nimic altceva decât o banală înlocuire de generații. Căci, dincolo de vârsta din buletin, un deceniu în vârful oricărei piramide care vrea să-și păstreze impresia democratică în fața banilor de dincolo de granițe este prea mult. Prada care e orice putere dobândită astfel trebuie periodic redistribuită.
Și mai e ceva: vedem vârful, doar pentru că nu mai vedem baza. Iar la bază, în România de jos, e exact la fel ca în România de sus – aceeași luptă măruntă, meschină, pentru a fi chior printre orbi.
De aceea, căderea nimfei deschide aceeași problemă îndelung ignorată, problema noastră de fond: absența oricăror baze morale pe care ne-am putea ridica.
Căci în felul ei de Zaharia Trahanache, dând gură ca-n mahala spre cei care obișnuiau să-i mănânce din poșetă și să-i lingă clanța, madam Udrea reclamă tot boala pe care, iată, o primim o dată cu certificatul de naștere pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, și de care prea puțini se vindecă.
De la Nenea Iancu pentru eternitate citire: o soțietate fără moral și fără prințip, va sa zică că nu le are.
Esențial, căderea nimfei asta spune: o soțietate fără moral și fără prințip e o soțietate foarte bună, dar doar când ești tu beneficiarul lipsei de morală și de principii.
E veche și doamna.
