Cea mai grea zi din viața aleșilor noștri: din nou la școală

Vești proaste pentru oamenii politici! A început școala, un chin pentru demnitari, nevoiți, iată, să facă eforturi supraomenești să citească de pe o coală de hârtie sau să scrie și ei câteva cuvinte pe o rețea de socializare. Este, poate, cel mai greu moment din viața aleșilor noștri. Nu e așa ușor când n-ai citit decât bancnote. Nădușesc săracii mai ceva decât în zorii când li se arată mascații.

Și din bătrâni se povestește că puțini reușesc să reziste acestor probe menite să ateste politicianul responsabil, care, iată, se preocupă de vlăstarele patriei – alegătorii de mâine. Dar lasă, că trece și ziua de azi. Și dacă trece, ce va fi?

Vom râde în continuare de semianalfabetul Genunche, care nu e în stare să articuleze nici cuvintele elementare. Nu pare să fie totuși un motiv de revoltă că ministrul Educației nu știe să vorbească românește nici cât vânzătoarea de mici de la periferia Odorheiului. Noi să fim sănătoși.

Ei, și ce dacă nu sunt manuale, iar cele care sunt au fost deja depășite? Și ce dacă ne aflăm în mileniul al III-lea, dar ne pregătim tot de secolul XIX? Ce, nu merge și așa?

Să fie doar retardul nostru istoric de vină? Știți, la aproape un mileniu de la apariția primelor universități moderne (ce e o mie de ani în trecerea timpului?), în Țările Române apărea – bravo! –  primul Abecedar. Bun și ăla, veți spune, să fie primit.

Da, dragii moșului, o mie de ani mai târziu am avut noi primul nostru Abecedar, ehe… Bine măcar că avem până în ziua de azi popi să cetească.

Cât despre cum devine chestiunea Educației astăzi, ce nu veți auzi dinspre minister: problemele adevărate și schița unor soluții. Așa ceva nu există.

Știți câți copii au abandonat gimnaziul în România doar în ultimii șapte ani? Nu știți, de unde să știți? Așa ceva nu există.

Hai să facem un exercițiu și să aproximăm așa: un oraș cât Ploieștiul. Și acum, imaginați-vă toată populația Ploieștiului strânsă la un loc și înlocuiți-o cu acești copii cărora li s-a furat dreptul la Educație. Ei, cine l-a furat? Cum, nu știați?

Sigur că da, părinții sunt de vină, că votează cum votează (că nu votează cum nu votează), veți spune din nou, mândruți că ați găsit vinovatul, dar nu veți avea neapărat dreptate. Cercul e un pic mai vicios și crește dintr-o nepăsare comună, istorică.

Mai departe: știți că 30% dintre copiii români de până în 18 ani au renunțat deja la școală? Știți că unul din cinci copii rămâne cu cel mult opt clase? Ei, și ce dacă? Votul lor nu contează? Nu e bun? Ei nu pot să se uite la RTV și Antena 3?

Știți că suntem pe primul loc în Uniunea Europeană la subfinanțarea sistemului de Educație, știți că suntem pe primul loc la analfabetism funcțional și pe podium la abandonul școlar (dar cu o tendință în creștere, ceea ce ne dă speranțe proaspete la primul loc)?

Știți cum arată cifrele acestea în mediul rural? Știți că 75% dintre copiii romi abandonează școala înainte de a împlini 14 ani? Nu vi se pare important? O să vi se pară, o să vi se pară.

Aceasta este România la care nu se uită politicul, în timp ce clamează că o reprezintă. Sigur, geme țara de olimpici internațional. Și, deși geniali cum ne știm, nu avem nicio universitate în primele 500 din lume. Asta înseamnă că, instituțional vorbind, în lumea academică nu existăm. Bine măcar că suntem plini de doctori în strategii de apărare. La finalul zilei rămânem cu acest îndemn pesedist: “copiii, pune-ți mâna pe carte!”.

Privești datele din sistemul de educație și înțelegi că România supraviețuiește cu un pistol la tâmplă. De fapt, Genunche vine din viitor, cum din viitor venea și generalul-academician-doctor Oprea, sper că nu l-ați uitat – era semianalfabet și el și conducea doctorate.

România, mâine: aceeași țară care are nevoie de tine prost. Important e să fii, cum s-ar spune, în serviciu.