În adâncurile pandemiei. Cum arată realitatea pe care am obosit s-o vedem

Suntem în secția ATI a Spitalului Universitar din București, iar asistenta Petruța Rădanță tocmai a ieșit din zona roșie și s-a dezechipat. Îi lucește fața de la sudoarea îmbibată în piele și i se văd urmele măștii care i-a stat strânsă pe gură: „E ora 22 și mai urmează încă trei runde până dimineață la 7”.

Rundele sunt intervalele de trei ore în care asistentele ies și intră în zona unde se află pacienții COVID cu forme severe. Ele duc greul secțiilor ATI.

Privite din exterior, prin peretele de sticlă, aceste femei cu costume și ochelari de protecție par niște scafandri scufundanți în adâncul unui ocean. Mai ies din când în când să tragă aer în piept, apoi se scufundă din nou, să salveze ce se mai poate salva.

Am petrecut o noapte de gardă cu asistentele de la Spitalul Universitar, ca să vedem prin ochii lor cea mai dură perioadă a acestei crize sanitare. Sunt imagini cu un puternic impact emoțional, care ne obligă să privim realitatea în față.

La momentul publicării acestui material, numărul pacienților COVID internați la ATI a trecut de 1.500, iar ministrul Sănătății a anunțat că în spitalele din toată țara mai sunt disponibile doar șase locuri la terapie intensivă.

Afară e o primăvară însorită. În adâncurile pandemiei, realitatea arată așa:

SUSȚINE PROIECTUL RECORDER
DONEAZĂ PENTRU JURNALISM
Conținutul nostru este gratuit, însă n-ar fi posibil fără oameni care plătesc pentru el. Salariile jurnaliștilor, deplasările în țară și toate celelalte cheltuieli necesare pentru funcționarea unei redacții sunt susținute din donațiile cititorilor. Contribuie și tu!
Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.