Ne-am obișnuit cu ei așa

Necazul e că ne-am obișnuit cu ei așa. Când am văzut-o prima dată pe doamna premier Dăncilă am zis că, totuși, nu se poate, e prea mare sfidarea. Uite că s-a putut.

Și ce dacă nu poate duce nicio idee de la punctul A până la punctul B fără să cadă în capcane gramaticale pe care până și generalul Oprea, analfabet funcțional și el, le-ar fi evitat.

Veți spune totuși că una-i mintea, alta-i vorba, dar nu veți avea dreptate. Unde nu e elocință, unde nu e argument, unde nu e logică, unde nu e stil, unde nu e cultură, unde nu e retorică, unde nu e verb, unde nu e nici bunul-simț elementar de a-ți vedea locul, nu poate sta ascuns un vizionar.

Cam asta ar fi: necazul românului e că s-a obișnuit de secole cu ei, cei de sus, așa. Să n-aibă nici minte, nici școală, să fure (dar să ne dea și nouă!), să nu-și țină cuvântul, să nu aibă cuvânt, ci vrăjeală.

Neamul nostru, neam deosebit – haideți să ne uităm un pic și la el. Obișnuit să nu se implice, pentru că oricum nu se schimbă nimic. Obișnuit să dea și să ia șpagă, obișnuit să fie tratat ca vita la abator prin spitale, dacă nu scoate, cu promptitudine, plicul.

Obișnuit să îmbătrânească în trafic pe drumuri din secolele trecute care oricum nu ajung nicăieri, obișnuit să facă sluj până și slugilor celor cu funcție, obișnuit să tacă, obișnuit să pupe în bot și să pape tot, cum scrie și în Constituția noastră (Constituția noastră a fost scrisă de nenea Iancu Caragiale și se numește O scrisoare pierdută – de acolo venim și tot acolo ne întoarcem, la nesfârșit).

Altfel, suntem un neam de eroi, e știut cazul. Urlă demnitatea-n noi.

Ne-am obișnuit cu toate: și cu nivelul primitiv din spațiul public, cu repetenții care ne fac legile, cu tupeiștii și mârlanii care s-au așezat pe scaune și nu le mai părăsesc decât prin moarte, și nici atunci, fiindcă le lasă mai departe copiilor copiilor lor în veacul veacului.

Cu baronii locali și otrepele lor, cu firmele lor, cu asfaltările lor, cu școlile noastre care stau să cadă, cu toaletele din adâncul grădinilor. Ce, nu merge și așa?

Ne-am obișnuit cu ei: să se bată cu pumnul în piept, că urlă pipota patriotismului în ei, cu ei călare pe resurse, împărțind discreționar, ferindu-se de competențe, incapabili să zică trei fraze într-o engleză dincolo de Cartoon Network. Ne-am obișnuit să fugă la tropice când îi strânge lațul unei Justiții de mântuială care îi gâdilă cu doi ani cu suspendare și păstrarea intactă a averilor furate.

Ne-am obișnuit cu prostia agresivă, cu un stat în care cetățeanul e doar dator. Ne-am obișnuit să fim tratați ca robii pe moșiile lor.

Și ce ai vrea și dumneata acum? Nu-ți convine? Fii ca ei! Dacă nu poți să fii ca ei, pentru că te țin toate lanțurile, educația, mintea, inima, omenia, atunci, cară-te sau obișnuiește-te să trăiești așa, în acest permanent exil interior. Obișnuiește-te cu ideea că semințele de bine pe care le plantezi, dacă alegi această cale atipică, vor da rod peste douăzeci sau peste cincizeci de ani. Sau, poate, niciodată.

Ne-am obișnuit să nu ne pese, să n-avem solidaritate, să nu ne revoltăm, să nu existăm în comunități, să trecem prin istorie fără să lăsăm urme, cum se zice pe românește: să ne descurcăm.

Când a apărut Vanghelie la televizor, transpirând în prime-time fiindcă nu știa să conjuge verbul „a fi”,  am râs de el – o, ce-am mai râs de el. Apoi a mai apărut unul și apoi încă unul și apoi încă unul, până și la Educație și-au plantat cadrele care au învățat literele pe sărite (altfel, toți plini de doctorate, cum erau altădată prostituatele de la Crucea de Piatră de sifilis – e plin de doctorită la nivel înalt).

Stăm și râdem la ei și acum. Râdem, dar râdem degeaba, pentru că viața noastră publică e dictată în continuare de oameni neisprăviți.

Neisprăvit înseamnă om care n-a fost în stare să se isprăvească. Oameni care nu sunt întregi. Și nu sunt întregi pentru că le lipsesc atâtea din cele care fac, totuși, un om.

Suntem aici și suntem aici pentru că ne-am obișnuit să privim în altă parte, când trebuia să privim fiecare nedreptate în față, pentru că ne-am obișnuit să trăim în tunelurile noastre de cârtițe oarbe care n-au dat încă o societate.

Pentru că n-a fost niciodată treaba noastră până când nu ne-a lovit chiar pe noi.

Și atunci, de vină au fost, bineînțeles, ceilalți.

Suntem obișnuiți și să fim inocenți.