Până când rămâne doar emoția
Românii își conduc astăzi pe ultimul drum ultimul Rege. E primul șef de stat în ultima sută de ani care e plâns, plâns cu adevărat!, fără directivă de la Partidul Unic.
Iată-mă: un copil al Republicii Socialiste România, pe Calea Victoriei, așteptându-mi Regele. E o zi caldă de iarnă, ca acelea în care încep Revoluțiile. E ceva care plutește peste noi, ca și cum s-ar fi deschis o fereastră și prin ea am putut privi, pentru o clipă, viața noastră așa cum ar fi putut fi. Încerc să îmi păstrez luciditatea, un nod îmi strânge cravata gâtului, las capul spre pământ, să nu mi se vadă lacrimile.
E ceva care ni se întâmplă. Sentimentul acesta îngrozitor că ni se duce la groapă istoria însăși, istoria pe care am fi putut să o trăim cu acest monarh blând și înțelepțit în trecerea timpului. Luciditatea! Îmi șterg lacrimile și privesc. Privește!, privește!, îmi spun. Istoria e aici. Știi doar că atunci când ai lacrimi în ochi nu mai vezi limpede.
Oamenii. Trebuie, trebuie să îi văd și să nu îi uit. Oameni ieșiți la șosea, cât trece mortul, ca în satele copilăriei lor. Oameni care încearcă să rămână solemni, dar e greu. E greu când trăiești o viață într-un bâlci. E primul rege pe care îl înmormântăm. Ne înmormântăm și noi regele cum putem. Iartă-ne, Majestate!
Oameni care nu știu ce să facă : să aplaude, să tacă, să strige Regele Mihai! și Monarhia salvează România! Ce an este acesta? E atât de târziu în mileniul al III-lea, și noi încă ne conjugăm Regele ca pe o speranță niciodată împlinită. Ne-am ratat ultima jumătate de secol și o știm. Prea bine o știm. Deznădejdea.
Și ne agățăm de iluzia Regatului, ne agățăm de demnitatea și de decența acestui om fundamental bun, și nu vrem să mai lăsăm timpul să treacă. Dar secundele trec, trec, trec.
Oștenii merg mersul lor din altă lume. O femeie strigă: Regele ! Și izbucnește și ea în plâns. Regele, da. Regele nostru e în coșciug. Ultimul său drum. Oamenii se hotărăsc în cele din urmă să aplaude. Majestate, iată poporul tău: aplauze, printre bocete! Luciditate.
Iartă-ne, Majestate! Rămânem până la sfârșit români: suntem patetici, și în ceasul ultimei despărțiri, noi vrem să trăim și moartea! Iartă-ne, Majestate! Ne-ai fost loial și noi te-am trădat.
O fată își face un selfie cu coșciugul care se apropie. Nu mă revolt, nu îi fac semn să se oprească, nu încremenesc, înțeleg: oamenii vor să aparțină, cumva, oricum!, acestui tablou. Să nu treacă și ziua aceasta în zadar, să poată spune: și eu am fost acolo. Oamenii.
Oameni de toate vârstele și de toate condițiile sociale, în singura unitate pe care am văzut-o, de ani, pe Calea Victoriei. Jandarmii ne țin pe trotuare, fotoreporterii sunt în înaltul balcoanelor, camerele lor caută să ne prindă în cel mai bun cadru, îmbătați de utopia că totul poate fi imortalizat.
Militarii dau o notă de solemnitate, iar muzica lor are și ea ceva nobil și uitat. Puterea aceasta: puterea de a sfâșia ziua, așa cum doar un blues mai sfâșie, când și când, noaptea melancolicilor. Iar preoții își cântă cântecele lor în care cer îndurare lui Dumnezeu.
Iată, trece familia Regelui. Oamenii se uluiesc de silueta Principesei Margareta. E atât de subțire că te gândești că s-ar putea ridica oricând la cer, ca un fum. O clipă și Principesa dispare și ea! Apoi, în urma ei curge, ireal, fluviul de oameni. E ceva cu noi.
Din nou și din nou și din nou: sentimentul acesta copleșitor că ni s-a terminat istoria și abia acum suntem cu adevărat singuri. Sentimentul acesta că o lume se închide astăzi și nu ne mai rămâne nimic solid pe care să ne sprijinim sufletele.
Așa că ne sprinijim de memoria Regelui nostru, nici măcar a celui care a fost. Ne sprijinim de memoria Regelui ideal, până când tot răul care ne înconjoară trece.
Până când rămâne doar emoția.
