Teoria celor doi neuroni şi alte întâmplări de la Congresul PSD

La o lună de la alegerile europarlamentare şi de la condamnarea la închisoare a liderului partidului, social-democraţii au organizat un congres extraordinar doar pentru a demonstra că epoca Liviu Dragnea s-a încheiat oficial şi că au învăţat lecţiile ultimului test electoral. Numai că, ocupaţi cu reglări de conturi şi cu lupte pentru funcţii în partid, până să ajungă la Sala Palatului, pesediştii au uitat de tot de reformă. Primul Congres Extraordinar al PSD fără Liviu Dragnea nu a putut demonstra decât că cel mai mare partid din România e, de fapt, incapabil de schimbare.

„Bine aţi venit la sărbătoarea democraţiei în PSD!“, a spus unul dintre candidaţi pe scenă. Doar că social-democraţii au ales să defileze cu aceeaşi ganitură de lideri inseparabilă de trecutul recent. Cu o Viorica Dăncilă plutind printre membri de partid cu aerul unei mame împăciuitoare, cu un Orlando Teodorovici căzut în propria admiraţie şi cu un Mihai Fifor cald recunoscător foştilor preşedinţi cu dosare penale.

Cu copii şi oameni în toată firea urcaţi pe scenă pentru a recita poezii patriotarde, cu membri de partid seduşi de propriul statut, cu discursuri acrobatice menite să ascundă trecutul sub preş, dar să nu abandoneze vechile obsesii legate de statul paralel şi cu un nou tir de promisiuni. „Vom face o autostrada cap-coadă“, a anunţat, printre altele, Viorica Dăncilă.

Deşi ultima adunare naţională a social-democraţilor a arătat un partid îngheţat, care pare să nu mai poată surprinde prin nimic, am identificat mai multe momente care, deşi n-au fost în centrul evenimentelor, sunt poate mai reprezentative decât ce s-a petrecut sub lumina reflectoarelor. Doar un exemplu: un veteran de partid formulează teoria celor doi neuroni – criteriul principal pentru ca un membru de partid să fie acceptat în proximitatea foştilor preşedinţi.

Un reportaj de Laurențiu Ungureanu, Andrei Udișteanu, Iulia Marin și Alina Păduraru

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.