Aleea Zorilor. Partea întunecată: violența domestică

• DUPĂ DOUĂZECI DE ANI. Mă întorc acasă, în orașul monoindustrial Plopeni (județul Prahova), care și-a cunoscut gloria sub comunism, gravitând în jurul Uzinei Mecanice (care, în fond, era una de armament), iar acum moare. Mă îndrept către strada copilăriei mele: Aleea Zorilor. Aveam doisprezece ani când am plecat de aici, ca din Paradis.
• Acum am treizeci și trei și, uite, vin să scriu articole de presă despre un timp care s-a pierdut. Am aplicat la niște burse prin țară și străinătate pentru a studia viața în orașele monoindustriale. Vin să văd ce se mai poate salva prin cuvinte.
• Încep cu un text despre femeile și copiii fără nume care au cunoscut violența domestică, deși nu îmi amintesc să îi fi spus vreodată cineva așa, atunci. Toate acestea s-au întâmplat cu adevărat la noi, pe Alee. Le-am fost martor tăcut, le-am fost complice.

Mă întorc să văd ce s-a schimbat acasă. Și mă simt ca într-un basm. Basmul acela e “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Oamenii care erau în putere când eu eram un puști sunt acum morți. Alții – supraviețuitorii – nu mă mai cunosc. După douăzeci de ani, e normal. Alții merg cu capul plecat, ca și cum ar duce o povară invizibilă. Un om mi-a spus exact aceste cuvinte: nu credeam că o să vă mai întoarceți. Și o clipă am crezut că am fost așteptat pe Alee. Nu am fost.

Copiii timpului meu au plecat în lume și au acum, la rândul lor, copii. Suntem toți bătrâni. Aleea Zorilor e totuși aproape goală de copii. Mașini mici stau parcate una lângă alta, într-o imagine pe care nu o recunosc. Atunci când am privit-o ultima dată, în iarna în care am părăsit Aleea, pe stradă zăcea un singur autoturism, care nici acela nu mergea. Sub el nimereau mingile noastre de fotbal, sub el se adăpostea maidanezul blocului – o cățea neagră, botezată firește Lassie. Alt rost, mașina aceea nu avea. Pe Alee eram zeci de copii. Acum văd zeci de mașini.

Sunt la volan. Am lăsat demult cele ale copilăriei. Îmi iau carnetul de notițe, îmi scot pixul. Cobor. Urmează cel mai greu exercițiu din viața mea. Îmi pasă.

Partea I
Sirena

Sirena nu întârzia niciodată. Avea în ea ceva religios și, poate, tragic. Urletul ei sfâșia noaptea, era ca și cum ar fi avut forța să alunge până și luna, oamenii muncii o auzeau, nu aveau cum să nu o audă, se ridicau greu din paturi, firește era greu, chiar imposibil la început, aveau pașii nesiguri și parcă plutind, așa, se îndreptau înspre bucătăriile și băile austere ale blocurilor lor de proletari, de care Partidul Unic făgăduise să aibă grijă și nu avea.

Își făceau dimineața după ritualurile personale; se auzeau ouă crăpând de marginile tigăilor, se auzeau fierbătoare manipulate neglijent care, în cădere, loveau ascuțit podelele, se auzeau înjurături, ba chiar și ecourile unor scurte acte erotice, îndeosebi preludii zadarnice. Apoi oamenii începeau să curgă, ca râurile, și mai târziu ca fluviile, care se uneau, întotdeauna, într-o deltă chiar la intrarea în Uzina Mecanică. Toate străzile orașului duceau către ea, toate străzile orașului se întorceau de la ea.

Bărbații și femeile mergeau, cel mai adesea, tăcuți, dar e greșit să presupunem că erau trași, uniform, în țeapa unui singur sentiment. Nu toți purtau salopete și nu toți erau, de fapt, triști. Adevărul e mai vechi și pesemne universal: puțini vrem să spunem, cu adevărat, ceva înainte de zori. Târziu le lumina lor soarele primele cuvinte. Fumau mult, într-o tăcere asurzitoare. Aveam doi sau poate că trei ani când am înțeles sirena prima dată. Suntem, deci, în 1985 sau în 1986.

Între Aleea Zorilor și Uzina Mecanică era o cale ferată. Îmi plăcea să privesc această cale ferată de la fereastră. Îmi era, firește, frică de viață, aveam nevoie de geamul acesta al sufrageriei din apartamentul nostru de două camere, apartament mic, tip vagon de tren. Priveam îndelung și mi se părea că uneori cerul este foarte aproape de pământ. Lumea era un spectacol uriaș, înspăimântător, dar de dincolo de o fereastră de la etajul întâi al unui bloc pitic devenea, cumva, accesibilă. Vedeam de aici totul.

Oamenii purtau iarna fesuri trase până la arcade și aveau nasurile liliachii. Era frig, și frigul era umed, ploua mult. Totul – uzina, orașul – era într-o pădure. Iarna, fulgii cădeau disciplinați, de parcă erau dintr-o armată de cavalerie, dar nu neapărat așa; poate o armată chiar și mai veche, și mai disciplinată. Nu a fost niciodată foarte cald la noi, bătrânii se plângeau întotdeauna de dureri de oase. Îi auzeam adesea ironizându-se cu blândețe.

Cea mai frumoasă imagine din lume

Se face deja 1987 și nu am auzit niciodată cuvântul comunism, nu știu ce înseamnă. Am patru ani și parcă asta am făcut toată viața: am tras un scaun și am privit de la geam către Uzina Mecanică. Îmi place să mă înalț înspre lume. Când sunt orele trei după-amiaza rămân mut – mut! – la spectacolul înlocuirii schimburilor. Sunt fericit aici, sunt foarte fericit. Uite, e timpul, s-a făcut din nou trei: nu mai ai loc să arunci un ac! – umerii oamenilor care ies se izbesc pur și simplu de umerii oamenilor care intră în uzină. Voi duce pretutindeni cu mine această imagine în bagajul de inimă. Niciodată nu am văzut ceva mai cumplit și mai frumos.

Iar istoria se grăbește, desigur. Republica Socialistă România se prăbușește, dar Uzina Mecanică Plopeni are peste douăzeci de mii de muncitori. Orașul are de două ori mai puțini locuitori. Așa că toată Valea Slănicului depinde de bunul mers al Uzinii. Iar Uzina merge.

Sălbaticul filtru al melancoliei

Iar Aleea Zorilor nu e o stradă ca oricare alta, nu doar pentru că o trec acum printr-un sălbatic filtru al melancoliei. Chiar nu e. E ca o curte interioară în care au crescut blocuri: C1, C2, C3, C4, C5… Pe fiecare scară de bloc sunt între douăzeci și cinci și cincizeci de copii. Aleea Zorilor e străjuită de Aleea Armoniei (nu e frumos acolo, nu e deloc armonie, sunt blocuri de garsoniere, oamenii se înghesuie în douăzeci de metri pătrați și dorm pe canapele extensibile) și o seră de la care se pot fura mere, pere și alte fructe, riscând astfel, totuși, să fii împușcat cu dopuri de sare în dos, așa cum legenda spune că s-a tot întâmplat). Mai departe e doar pădurea.

Așadar, Aleea Zorilor e mai degrabă un dreptunghi fără o latură, cu un bloc în mijloc (C3-ul), decât o stradă care unește punctul A cu punctul B, fără procedee geometrice complicate, cum face orice stradă. Îmi place această simetrie. Și noi, copiii, tronăm peste Alee și privim înainte, către zorii lumii viitoare, care se contruiește pentru noi.

Nu mai știu de unde am aflat că există Republica Socialistă România, dar nu credeam că ea exista dincolo de granițele Aleii. Toți prietenii mei sunt aici. Viața e o feerie.  Trăiesc, așadar, în paradis. Ne jucăm toate jocurile copilăriei anilor `80, suntem lăsați cu cheile de gât, să învățăm să trăim. Pe scara noastră sunt mulți copii și vor fi și mai mulți. Șase la parter. Opt la etajul întâi. Șase la etajul doi. Cinci la etajul trei. Șase la etajul patru.

Noi nu știm, dar partidul și statul nostru au luat o hotărâre foarte importantă: în anul 1990, populația țării noastre trebuie să ajungă la douăzeci și cinci de milioane. În anul 2000,  când nu vom mai fi copii, vom ajunge la treizeci de milioane, apoi… Dar cui îi pasă cu adevărat de toate astea?

Aleea Zorilor e a noastră, a copiilor. O stăpânim, avem legea noastră, suntem cruzi, dar drepți. Cel mai bun câștigă. Dincolo de noi, însă, nu e așa.

Partea a II-a
Acasă nu se vorbește în șoaptă. Ce nu știau copiii

Trenurile care opresc în Plopeni sunt pline de oameni pe care comunismul i-a amăgit, iar acum, uite, îi trezește la cinci dimineața și îi face navetiști. Salariile sunt mari – un muncitor ia de două-trei ori cât un profesor (care încasează cam 1.800 lei). Iar unul la speciale, în Șantierul II, unde chiar totul este despre armament, câștigă și mai bine.

Și proletarii intrau de tineri pe poarta fabricii și ieșeau de acolo oameni – cu serviciu, cu viitor. Toți știau ce vor face și peste zece ani. Toți știau ce vor face și peste douăzeci de ani. Vor merge la fabrică, se vor întoarce de la fabrică, vor merge din nou la fabrică. Vor avea concediu de vară și concediu de iarnă, iar la pensie se vor întoarce la ei la țară și vor îngriji o grădină de zarzavaturi, vor crește porc iar de Ignat îl vor sacrifica și vor chefui. Oameni mari știau.

Copiii nu știau: orașul Plopeni e un obiectiv strategic important, așa că aici colcăiau securiștii, care să supravegheze, să fie totul conform.

Copiii nu știau, dar din 1966 funcționa decretul anti-avort, și asta explica de ce multe familii aveau patru copii (după patru copii, se putea face întrerupere legală de sarcină), copiii nu știau, dar femeile care nășteau doar prin cezariană puteau avea doi copii (apoi, de asemenea, era permisă întreruperea de sarcină). Asta ne explica. Mulți dintre noi așa ajunseserăm pe Alee. Nu toți eram doriți. Mulți eram accidente – eram copiii tovarășului Nicolae Ceaușescu, și tot așa vom fi toată viața, iar pe certificatele noastre de naștere va scrie pentru totdeauna că am venit pe lume în Republica Socialistă România: nimeni nu preschimbă certificate de naștere.

Copiii nu știau, dar în vederea căsătoriei se căutau fetele virgine, iar dacă își pierdeau cumva fecioria, fetele erau foarte fericite să găsească un bărbat care “să le ia”. Altfel, viața lor era ruinată. Viața multora era oricum ruinată și în urma acestui mariaj care pornea de la acest imens handicap de statut. Bărbații nu-și luau neveste, uneori își lau doar niște slujnice în casă. Slujnicele erau la fel de bune și la uzină. Și Partidul avea multe slujnice. Nu se acceptau derogări de la etica muncii socialiste.

Copiii nu știau, dar femeia trebuia bătută, fiindcă știa ea de ce. Femeia care ținea de casă nu pleca de la bărbat. Bărbatul era dat de la Dumnezeu ca o cruce de dus. Unii erau mai aprigi, unii – mai puțini – mai liniștiți. Aceștia din urmă, oameni cumsecade, erau socotiți blegi și conduși de femeie. Era rușine mare să fii condus de femeie. Existau și femei care credeau că dacă nu le dă o palmă, acolo, bărbatul nu le iubește. Așa era pe atunci, așa auziseră acasă.

„Femeile înțelepte zidesc casă, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 14, 1)
Vechiul Testament

Copiii nu știau, dar la noi în Șantierul II se lucra cu un alcool specific, foarte puternic, care era folosit în procesul de producție. Zeci de grade de tărie. Cine îl bea deodată cădea în patimă, și nu prea era mare lucru de făcut. Mulți, prea mulți, sute de oameni se dedau.

Copiii nu știau, dar orașul nostru era întemeiat de oameni aduși de la țară, care se mutaseră aici dintr-un capriciu al societății socialiste, devenind, doar pe hârtie, urbani. Își aduseseră țara cu ei: trăiseră într-un patriarhat agresiv, în care violența nu era o excepție.

Rând pe rând, au apărut la liziera pădurii cotețe. Acolo se creșteau animale. La noi nu s-a suferit niciodată de foame, nici măcar în faza terminală a național-ceaușismului.

Copiii nu știau, dar femeile erau obligate să întrețină relații sexuale cu soții lor, chiar și împotriva voinței lor, pur și simplu așa se trăia – bărbatul își lua ce-i al lui și gata. Femeile nu vorbeau mult una cu alta despre neajunsurile din mariajele lor. Erau încredințate că așa trebuie să fie, că așa s-a pomenit.

Copiii nu știau, dar în uzină se înmulțiseră – de la sfârșitul anilor `70 – femeile, trimise în producție. Faptul conducea la o stare generală de suspiciune între bărbați și femei. Acest necaz se traducea, pe la casele oamenilor, într-o tensiune care degenera în conflicte care escaladau rapid. Și abia asta copiii știau: că tații se întorc beți de la cotețele lor, își acuză nevestele că sunt curve și încep să dea în ele. Așa începea. Acasă nu se vorbea în șoaptă.

Asta da, copiii știau.

Înjurăturile și palmele și pumnii și rugăciunile

Când începea un scandal, și pe Alee începeau des, plutea ceva în aer. Era ca zăpada aceea din American Beauty despre care știi că va cădea, că urmează să cadă.

Apoi, se auzeau: întâi înjurăturile, apoi învățai să discerni o palmă de un pumn, apoi recunoșteai și obiectele care se spărgeau de pereți. Pereții erau subțiri. În mod curios, peștii de pe televizor nu erau sparți niciodată. Era singura limită. Cu timpul, învățai să recunoști și un scrâșnet de dinți. Știai al cui e, știai ce se va întâmpla mai departe.

Nu în toate familiile era așa. Dar în prea multe era așa. Nu e nicio exagerare. Și ce puteai să faci? Femeile nu aveau unde să fugă. Cel mult, puteau să se retragă de unde veniseră – la părinți, la țară. Nu era o idee bună. Nici acolo nu le aștepta raiul. Apoi, divorțul era văzut ca un alt mare handicap social.

Femeile bătute se solidarizau între ele, dar nu-și spuneau una alteia: lasă-l! Căci, din ce ar fi trăit? Eram toți prizonieri într-o zonă monoindustrială, oamenii erau obligați să meargă la fabrică și la serviciile conexe fabricii. Nu aveau de ales.

Așa că femeile așteptau ca bărbații să se liniștească, să se culce, și vor vedea ele a doua zi. Unele credeau în Dumnezeu și se rugau. În oraș nu era nicio biserică, o capelă doar, lângă cimitir, la Neculai, în vale. Dumnezeu nu părea să le asculte prea mult rugăciunile.

Părinții mei, profesori de matematici, erau printre puținii intelectuali de pe Alee. Nu au fost bătăi la noi acasă, și nu știu cât conta educația în treaba asta, dar probabil că, totuși, conta. Pe Alee locuiau: strungari, maiștri, sculeri-matrițeri, prelucrători prin așchiere, pompieri, vânzătoare la Alimentara, cărora le mergea bine și umblau grase, subingineri, zugravi (mulți!), bobinatori, lucrători la vidanjă, cizmari (mulți!), croitorese, magazineri, fochiști, și alții.

Singura diferență între toate aceste categorii era că de cele mai multe ori intelectualii primeau apartamente mai bune – la etajele I sau II. De fapt, nu era nicio diferență între aceste apartamente mici, în care se trecea dintr-o cameră în alta.

Prima dată: când am aflat că oamenii nu sunt buni. Zmeii

E tot 1987, o femeie îi reproșează bărbatului său că o are pe alta, că pierde banii la jocuri de noroc, că e un bețiv și că e un nenorocit. Dacă vreți să știți, toate acuzațiile erau adevărate. Bărbatul începe să o lovească. Femeia țipă. Bărbatul o lovește. Femeia țipă. Bărbatul o lovește. Femeia țipă. Bărbatul o lovește. Femeia țipă.

Nimeni nu sună la ușa lor, nimeni nu cere clemență în numele femeii. Nimeni nu intervine. Aud toate acestea. Alerg spre ușa noastră și-mi lipesc urechea de placajul ei. Maică-mea mă ia de acolo și îmi face semn să tac. Acum stăm în bucătărie și nu e treaba noastră. Îmi amintesc bine seara asta, pentru că până atunci am crezut că toți oamenii sunt buni. De-atunci, nu am mai crezut niciodată așa ceva. Era întuneric.

Cât părinții mei erau la școală mă îngrijea o femeie pe nume Petruța, plătită anume în acest scop. Îmi era, așadar, bonă, dar – mai mult – îmi era prietenă. Erau peste șaizeci de ani între noi, și asta nu ne împiedica să fim sinceri unul cu altul. Locuia în altă margine a orașului, la capătul lumii.

Petruța nu mă menaja. Îmi vorbea cinstit, îmi spunea adevărul, chiar dacă folosea parabole. I-am exprimat îngrijorarea mea cu privire la faptul că nu toți oamenii sunt buni. Petruța mi-a explicat că am dreptate – oamenii nu sunt buni. Și mai țin eu minte zmeii din povești? De ce cred eu că zmeii au ajuns răi? Nu știam ce să cred.

Am văzut și am auzit bătăi toată copilăria mea, dar nu am vorbit niciodată cu adevărat despre ele cu părinții mei. Nimeni – în afară de Petruța – nu mi-a explicat vreodată de ce se întâmplă așa. Tăcere. Petruța mi-a spus că zmeii devin răi pentru că au probleme acasă, cu slujba, cu nevasta, cu Partidul, și uneori cad în patima băuturii și își pierd mințile, și atunci vor să se răzbune pe cineva, fiindcă le e frică de toată furia asta din ei. Oamenii nu sunt buni, dar nu sunt nici răi. Oamenii ajung buni sau răi, și cine ce ajunge numai viața o știe, dar asta voi înțelege eu când voi fi mare.

Am trăit viața cu explicațiile ei.

Țipetele

Prima dată, așadar. Chiar vreți să știți cum a fost?

Vară târzie. Pe pământ a coborât deja noaptea, oamenii s-au strâns pe la casele lor, mănâncă, poate, în tăcere, în bucătăriile lor. Este li-niș-te. Apoi, țipetele acela ascuțite, ca la o crimă.

Dincolo de ușa noastră, unde nu ne privea, o femeie slabă alerga pe scări; tovarășa Geta avea părul lung și negru și era frumoasă. Și atunci tovarășul Marian, care de altfel practicase, nu fără succes, un sport de contact, a ieșit din casă, iar pașii lui nu se grăbeau (de altfel nu l-am văzut niciodată pe tovarășul Marian grăbindu-se undeva). Avea o burtă un pic umflată, ca de cirotic pe care un miracol încă îl poate salva. Nu a coborât decât câteva trepte și a spus așa:

• Vii tu acasă, unde morții mă-tii să te duci?, te prind eu, fir-ai a dracu’!

Tovarășa Geta nu i-a răspuns și nu mai puteai să auzi decât cum plânge la parter, așteptând să vadă dacă soțul ei va coborî să o omoare sau nu. Niciunul dintre noi nu am coborât până la tovarășa Geta. Nici măcar unul. Ne-am obișnuit. Și eu m-am obișnuit.

Iar tovarășa Geta plângea ce plângea, așteptând ca soțul ei să adoarmă. Așa și numai așa mi-o amintesc pe această femeie: așteptând, mereu așteptând.

Odată, mai târziu, am îndrăznit să ridic ipoteza că poate ar trebui să deschidem ușa și tovarășa Geta să intre la noi în sufragerie, unde furia care îi venea în urmă să nu o mai ajungă. Dar așa ceva era peste poate. Nu ne băgam noi în familiile oamenilor.

Nu o s-o omoare, că nici aia nu e proastă să stea – așa mi s-a răspuns. Mereu, a  doua zi, oamenii din bloc vorbeau cu nen’tu Marian, care nu era lipsit de carismă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nimeni nu ar fi auzit nimic. Mereu era la fel.

Oamenii nu interveneau: el era un bețiv ordinar, da, dar și ea îl mânca, cu gura, îl toca, mărunt-mărunt, și ce ne privea pe noi?

Celelalte amintiri

E 2016. E tot vară. Au trecut niște vieți – viața mea, viața lor. Am vrut să le vorbesc acestor oameni, aș fi vrut să îi spun tovarășei Geta că îmi pare rău pentru toți anii aceia de tăcere.

Dar nu mai locuia de peste un deceniu în oraș, nici măcar în țară. Nu știam, de unde să știu?, nu am mai fost în blocul nostru de când era Ion Iliescu președintele României.

Mult după Revoluție și-a părăsit soțul. Copilul lor era deja mare de-acum. Aflu: tovarășul Marian nu s-a lăsat de băutură. S-a retras la țară, unde își bate joc și de pensia maică-sii, care trăiește încă. Apartamentul stă mai mult gol. Se întoarce uneori, la fel de beat ca atunci când a plecat ultima oară. Își bușește des mașina și o lasă cu portierele deschise. Nimeni nu se atinge de ea. Uneori, urcă treptele în patru labe. Nu se poate vorbi cu el.

Am auzit că, de fapt, creierul nostru nu-și amintește cu adevărat ce s-a întâmplat. Ne amintim ce ne-am amintit ultima dată că ne-am amintit. Nu aș ști să vă explic, științific, de ce e așa, dar aflu că așa ar fi.

Celălalte amintiri, deci: a căzut și Ceaușescu și oamenii tot nu au învățat să se iubească sau măcar să se îndure mai mult. Toți așteptau să se bage frigidere la domnul Bec, care îngrijea un magazin de electrocasnice până atunci gol. Era 1990: la doamna Geta am văzut prima dată ochelari cu lentile heliomate. Nu erau oamenii prea cocheți la noi pe Alee. Îi purta pentru că avea un ochi vânăt. Și tot ea purta toată vara numai bluze cu mâneci lungi.

Și sigur chiar vreți să știți cum au fost anii aceia? Așa au fost:

1988: o femeie în capot de casă vrea să fugă de acasă, ajunge pe alee și nu știe încotro să se mai îndrepte. Nicio mașină nu oprește aici. În urma ei vine un bărbat nervos care o întoarce, cărându-i palme după ceafă și, mai apoi, șuturi în cur. Nimeni nu îl ia pe bărbat de guler, nimeni nu îl întreabă ce faci, băi nene? Acasă nu se vorbește în șoaptă. Acasă se tace. În iarna aceea femeia și-a rupt piciorul fugind pe scări. Și un an încheiat a pretins că și l-a rupt căzând pe gheață și toți s-au prefăcut că o cred și toți au întreținut conversații despre această căzătură, deși toți știau că e o minciună. Începusem deja să învăț mai bine comunismul.

1989: am șase ani și sunt la școală deja. Marius este prietenul meu, chiar dacă nu suntem de pe aceeași scară de bloc. Știu bine ce se întâmplă la el acasă. Tatăl său este alcoolic și nu îi trebuie mult ca să devină agresiv. Nu e o agresivitate oarecare. E în stare să pună mâna pe cuțit și să dea cu el. Marius și frații săi trăiesc în teroare. Nu știu ce să îi spun, nimeni nu te învață ce să îi spui unui copil care trăiește așa. Când jucăm fotbal, îi dau mai multe pase, dar e cam tot ce pot face. În rest între noi cu adevărat e tot tăcere. Copiii care vin din familii ca a sa se recunosc ușor între ei și sunt, la rândul lor, cumva, solidari, chiar dacă în ei crește, de asemenea, o furie pe care fiecare și-o controlează cum poate. Pe el l-am mai întâlnit. N-au trecut douăzeci de ani între revederile noastre. Eram probabil în liceu sau în primii ani de facultate, eram foarte tânăr oricum, am băut o bere cu el și am văzut cum deodată umerii i se ridică într-un zvâcnet nervos, pentru o clipă privirea i-a fugit de la dreapta la stânga, și în clipa aceea era turbat de o frică animalică, avea ceva de iepure care știe că urmează să fie împușcat în curând, și încerc să fiu concis în descriere. Copiii de atunci au crescut ducând cu ei frica aceasta, animalică. Pentru ei nu au existat canapele psihanaliștilor. S-a vindecat fiecare cum a știut, da.

Nu am mai tăcut. L-am întrebat dacă i se întâmplă des căcatu’ ăsta și mi-a zis că da. Taică-su murise de ciroză înainte să apuce să ucidă. Marius nu mai locuiește acum în oraș și nici măcar în țară, este căsătorit, are două fiice și un băiat care îi seamănă, vorbim uneori pe internet. Muncește pe șantier și uneori nu-și poate controla tremurul umerilor. Dar e bine. E bine.

1990: un om se trezește într-o noapte cu o femeie la el pe balcon. Sărise de la balconul de deasupra, ca să scape de furia bărbatului. Omul nu știe ce să facă. Femeia traversează casa și fuge în stradă, în Alee.

1991: se aude de un fapt nemaipomenit – că o femeie a plecat, pur și simplu și-a strâns toate hainele, și-a luat de mână copiii și a plecat la o soră de-a ei, nemăritată. Femeia intră în legendă. Se cade pe gânduri.

Parta a III-a
Aici nu s-a întâmplat nimic

2016. Cobor din mașină, spuneam. Am un carnet, un pix și o tonă de melancolie. În vara asta voi intra din nou în casele acestor oameni, mă voi așeza la masă cu ei,  le voi spune că am venit să vorbim despre viețile lor cu bune și cu rele, că încerc să recuperez un timp, că am amintiri magnifice de pe Alee, dar și că altele mă tulbură și vreau să le înțeleg sensul. Mi-a fost dor de ei. Gazetăria îmi interzice sentimentalismul. Înjur gazetăria și fac așa cum vreau. Acesta nu este un articol de ziar. Acesta este altceva – mai mult.

Cu unii glumesc, cu alții sunt foarte serios, încercând să le respect, mai ales, felul lor de-a fi, mă surprind îngrozitor de nostalgic, vreau de multe ori să renunț. Țin la oamenii ăștia și nu aș vrea să îi rănesc. Orice, dar să nu îi rănesc.

Încerc să le spun pilda aceea cu răul care nu poate să crească, cu adevărat, într-o colectivitate de oameni decât din conjurația tăcerii tuturor. Mă trezesc vorbindu-le despre acel călător care circula, într-o carte, cu bilet pe ruta Moscova-Petușki, stârnind repulsia celorlalți, care se deplasau, tradițional, fără bilet, cinstind, din stație în stație, nașul cu o votculiță, cum se face.

Trebuie să întreb femei cum au trăit aici cu bărbații lor, și îmi e foarte greu să le întreb. Mi-ar plăcea să pot spune că am fost servit cu dulceață și cu un pahar de apă rece, cum se serveau oaspeții acum treizeci de ani, dar nu a fost așa. Am fost privit ca o curiozitate. La ce folos toate astea?

Carnetul și pixul meu incomodează oamenii. Încep să îmi notez tot mai rar, apoi nu mai notez nimic. Doar ascult și țin minte. Apoi nu știu ce să fac cu toate aceste cuvinte. Oamenii au alte amintiri decât ale mele, iar în general aici nu s-a întâmplat nimic.

Timpul s-a așternut peste noi, oamenii au uitat ce era rău sau nu mai vor să își aducă aminte. Era categoric mai bine înainte. Până la urmă suntem într-un ghetou proletar, la marginea unei păduri. Fabrica asta are acum 1% din muncitorii pe care îi avea odată. 1%! Mai merge Hidraulica, în rest…

Istoria i-a adus pe acești oameni împreună, apoi i-a lăsat să se prăbușească într-un gol enorm. În anii `90 s-a trăit de la o zi la alta, de la un salariu la următorul, s-a trăit pe datorie. La începutul anilor 2000 disperarea era atât de puternică încât aproape că avea un chip. Știu bine cum arată. Se împrumutau morcovi să îi pui în ciorbă. Cartierul cu cel mai frumos nume din oraș era Diana. În Diana era categoric mai rău decât în C-urile noastre, acolo era o favelă în toată regulă, se împrumutau morcovi de pus ciorbă ca să nu iasă o apă chioară, înțelegeți dumneavoastră? Și disperarea asta îi urma pe oameni ca o umbră. Și fiecare s-a dus unde a văzut cu ochii. Copiii de altădată au tot fugit prin viață, și fug și acum. Prea puțini au rămas aici, acasă.

Totuși, a mai rămas ceva – ca un supralanț, magic aproape – care încă îi leagă. La Plopeni a fost și nespus de frumos. În anii `70 și la începutul anilor `80, oamenii aveau bani, investeau în copiii lor. Dacă s-ar face o statistică să vedem câți au ajuns cineva – avocați și medici și ingineri și cercetători și profesori – am fi uimiți. Școala era bună, oamenilor muncii nu le lipsea nimic. Dar fiecare are alte amintiri. Așa că despre ce vorbim noi aici?

Povestea acestor orașe nu o mai scrie astăzi nimeni – nu a rămas consemnată istoria lor, istoria noastră!, nimeni nu va mai ști cândva că în Plopeniul de acum treizeci și de acum patruzeci și de acum cincizeci de ani, într-un galop industrial, oameni au fost aduși unii lângă alții, pur și simplu pentru că așa s-a decis. Comunismul înseamnă, o știu acum, aceste verbe impersonale. Așa s-a decis.

Și ce vreau eu să scriu acum? Cultura violenței domestice? Aici – ca peste tot – a fost o violență în formă continuată, copiii de ieri au crescut cu ea în suflet, unii s-au salvat prin disociere, alții, mult mai puțini, fac încă tot ce au văzut când eram toți copii și tăceam.

Aici, în Plopeni, tranziția a fost un blestem. Cei mai mulți și-au făcut un rost în străinătate. La recensământul din 2011 a reieșit că mai locuiesc în oraș puțin peste 7.000 de locuitori. Dar nu e așa. Sunt mai puțini acum, mult mai puțini – așa spune toată lumea, e exclus să mai fie 7.000 de suflete pe-aici. De unde?

S-a ridicat o biserică, s-a prăbușit în rugină stadionul Metalului Plopeni, s-a tăiat masiv din pădure. Uite, e o caniculă insuportabilă, care mă năucește. Înainte, Plopeniul era o oază de răcoare. Îmi notez: trebuie neapărat să aflu cine e responsabil de tăierea stejarilor.

Croitorie, pază, prostituție în Germania Federală

Cine a rămas în oraș muncește ba la pază, ba la croitorie, ba pentru un patron local care absoarbe masiv forță de muncă.

Unele blocuri au fost termoizolate, căminele (care erau, în general, pentru nefamiliști) au rămas dincolo de timp. Sunt niște ruine în care se supraviețuiește cumplit. De aici se pleacă masiv la prostituție, mai ales pe Germania. Aflu din sursă sigură: sunt trei curve în același bordel german dintr-un singur bloc din Plopeni. Și au venit pe drumuri diferite, nu s-au tras una pe alta. Acasă e o sărăcie greu de îndurat. Notez: trebuie să scriu povestea asta!

Am mers tot mai des prin oraș și am strâns voci – sunt vocile unora care atunci, în `80-`90, erau copii, vocile unora care au muncit în fabrică sau au avut funcții de răspundere sau au asigurat liniștea și ordinea sau pur și simplu au trăit aici, au avut speranțe, au crezut că vor răsări zorii unei alte lumi, apoi n-au mai crezut.

N-au fost disidenți remarcabili la noi în oraș, se asculta Europa Liberă, ca peste tot (majoritatea românilor ascultă retrospectiv, masiv, Europa Liberă și îl înjură pe Ceaușescu). Nu a murit nimeni la Revoluție. Am strâns toate aceste voci.

Partea a IV-a
Vocile

Andreea este acum studentă, deși a trecut de vârsta studenției. Și zice Andreea: Am început să văd lumea după `90. Când eram mică, la fiecare etaj se bătea cineva. Stângaciu o bătea pe Steluța, doamna Popescu pe domnul Popescu, domnul Radu pe doamna Radu, doamna Ginuța se îmbăta și ieșea scanda cu tot blocu’, tata pe mama, Apostol o bătea pe nevastă-sa, când a aflat de povestea de dragoste dintre ea și domnul Panduru, soțul profesoarei de… Când se băteau ai mei aveam până în șapte ani. Tata fusese infidel cu soția unei rude îndepărtate de-a mamei. Chiar se îndrăgostise la faza aia și mama din răzbunare s-a futut și ea cu cineva din uzină, cineva de la noi din bloc. Și când începea scandalul eram supărată că nu pot să mă duc la joacă, tot trebuia să mă bag între ei. Țin minte cum stătea pe scări și dacă mai țipa mama, veneam repede înapoi să-i opresc. Scene ca asta am văzut toată viața mea acolo.

Aurel a trăit și el într-o familie în care exista violență domestică, la acel nivel pe care lumea îl considera, atunci, suportabil, deci normal. Și zice Aurel: Dacă îmi zice mie unu’ că a ieșit sănătos la cap dintr-o familie d-asta, eu îl scuip în gură. N-ai cum, frate. Te bagă în boală și pe tine, fără să-ți dai seama, îți bagă o amprentă din aia, de nu poți să o ștergi toată viața. Dintr-o poveste de violență domestică nu scapă decât cine înțelege ce i s-a întâmplat, pentru că dacă nu înțelegi nu poți să accepți și nu știi ce să faci cu toată agresivitatea asta, pe care o ai în tine, fiindcă ți s-a transmis, nu poți să scapi de ea. Băi, știi cum e? Simți. Începi să simți când va urma, îți dai seama după cum bagă cheia în broască, înțelegi? Dacă n-o băga din prima, deja… Dacă vedeai că întârzie și se face noapte, iar… Nopțile alea de toamnă, când plouă și te simți mizerabil și vezi că nu vine acasă… Și nu ai ce să faci, nu ai cui să spui. Dacă începea scandalul pe stradă, copiii intrau în casele vecinilor, fără probleme, asta, da – îi protejau, dar nu se băga nimeni în casa altuia, nu era problema lui, pur și simplu nimeni nu făcea asta.

Cristina, și ea, a plecat în viață dintr-un mic infern. Și zice Cristina:  Nu puteai să stai să vezi dacă te potrivești cu un om, n-aveai cum să faci asta. Dacă mai făceai și greșeala să te culci cu el înainte de căsătorie… Ce e cel mai ciudat e că atunci când a murit tata, maică-mea îl plângea de ziceai că a fost Iisus Hristos. Și îi dăduse bătaie patruzeci de ani, tu înțelegi? Da, chiar l-a iubit. Problema e că nu putea să facă o comparație, sistemul nu-ți dădea voie să faci comparații între femei sau bărbați, să alegi ca lumea. Ce luai, aia era, era luat pe viață. Era multă ipocrizie impusă de comunism. Și pentru că era toată țara sub dictatură, fiecare era Ceaușescu la el acasă, era stăpân, făcea ce voia. Oamenii se simțeau umiliți, mici, fără orizont, deși în aparență aveau de toate. Așa ajungeau să se răzbune pe femei. Bărbatul futea pe lângă casă, n-avea nicio treabă. Femeile nu prea. Nu spun că nu erau și janghine. Erau câteva din astea necăsătorite, pe care le tot rulau între ei, casiere, pizda mă-sii. Le știa toată lumea și cumva aveau un statut chiar mai bun decât nevestele. Pe-alea nu le bătea nimeni, fiind un fel de proprietate comună, nu știai pe cine poți să superi. Și alea mai aveau și voie să fumeze, că – tot așa –  nu zicea nimeni nimic.

Și zice doamna Stoian, pensionară:  La noi se bea foarte mult în fabrică, în Șantierul  II. S-au făcut la cancere… mai ales ciroze, acum, poate că s-au făcut și experimente prin pădurea asta, or fi aruncat ei cu ceva prin aer… Și normal că omul beat nu mai știe ce face nici acasă. Oamenii stăteau pe la cotețe, pe la garaje, și ciocăneau, ciocăneau, ciocăneau, până când… Dar e o exagerare să spui că vedeai cârduri de oameni beți pe străzi. Nici chiar așa! La sat toată lumea știe pe toată lumea – mai exista jenă, rușine, respect. Părinții te luau tare – nu îmi faci tu familia de rușine… Plopeniul, deși o comunitate mică, era o adunătură, așa că nu mai exista nicio jenă, și fiecare făcea ce-l tăia capul. N-a existat o conduită, o morală. Din cauza faptului că nu aveau niciun Dumnezeu, nu aveau o tradiție în locul ăsta. Era mâncătorie. Veniți care de unde. Veneau zece-cinșpe flăcăi la profesională, să îi pregătească de uzină. Își luau neveste de pe unde apucau și începeau viața cu ele.

Acest om a fost milițian. Și zice fostul milițian: Se chema Miliția, e adevărat, dar și Miliția greșea – era o așteptare din asta să se ajungă la cazuri cu adevărat grave. Nu se făcea prevenție. Să nu-mi dai numele, dar Miliția nu se băga dacă nu era cu mortăciune, ai priceput? Și nu era cazul.

Și zice doamna Apostol, pensionară:  Eu, ca să îți spun sincer, nu m-am înțeles cu bărbatul de când ne-am luat, dar toată lumea mi-a zis că așa e în căsătorie, că trebuie să rezist, că trebuie să mai las de la mine, și soacră-mea tot așa îmi zicea, și maică-mea, și eu ce era să fac? N-am umblat cu ochii vineți. Eu sunt de părere că în fiecare casă existau necazuri, doar că unii erau ceva mai discreți. Femeile vorbeau între ele, la o cafea, când aveau cafea… Și asta mai rău îi înfuria pe bărbați. Principala problemă era gelozia. Toți erau de o gelozie… De ce? Unde și lucrai în uzină, cu colegii, cu… Mai apăreau vorbe!

Și zice domnul Bălan, pensionar: Probleme aici, în bloc, nu am pomenit, decât că era într-adevăr o familie care făcea circ. Muzică, nenorociri, o țineau numai într-un chef, dar nu erau oameni răi… La noi pe scară nu era niciun om deștept, eram numai proști și ne luam unii după alții. Cine stă să se bage în familia altuia? Cum să faci așa ceva? Apoi, când să se termine cu comnismul, a început să ne taie – lumina, apa caldă, apa rece. Și tot nu făcea nimeni niciun gât. Oamenii își făceau sobe, godine, d-alea de fier, să nu moară de frig. Cui îi ardea să protesteze, dacă nu știai cum să te încălzești mai repede? Unde să zbieri? Pe stradă, de nebun? Și lipsurile te aduceau în stare de conflict în casă. Că n-aveai aia, n-aveai ailaltă. Dar eu sunt de părere că mai ales băutura… Asta ne-a omorât. Nu găseai șapte feluri de portocale, de nectarine, e adevărat. Dar existau struguri românești, existau mere. N-am murit de foame. După 1980 s-a stricat tot, când au început pile și relații – fi-su’ lui cutărică să intre și el în uzină. A început nepotismul. Că la noi era salariul mai bun. Dar fără muncă voiau dumnealor! Nu le plăcea la părinți să lase odrasla la muncă. S-a stricat învățământul când s-a început cu liceele industriale – au început să iasă d-ăștia de știau toate meseriile. Era o varză. Îi băgau în producție, și erau socotiți mai buni ca mine cu profesionala la bază. De la asta s-a tras totul în jos.

Și zice domnul Lazăr, pensionar: La Uzina asta i-a zis înainte ‘Ilie Pintile’, d-aia și singura statuie de la noi din oraș era cu Ilie Pintilie. După `90, de proști ce-am fost, am dat și statuia aia jos. Ce vină avea, bă, Ilie Pintile că am fost noi proști?

Și zice din nou domnul Bălan: Când a început să bage și fete la liceele astea industriale, s-a terminat iar. Începuseră cu curvăsăritul femeile, că așa e. Dacă lucrau cu tine acolo… Vine tot din reforma asta – cu femeile în fabrică. Au început să bage zâzania. Asta făcea ochii dulci șefului, să muncească mai puțin. Dacă nu munceai, trebuia să dai tributul… Și de-aici, fâc! Mai apăreau reclamații de la femei, de la bărbați, că le bate bărbatul. Reclamau la Comitetul de Partid. Eu, care am fost și puțin politruc, trebuia să intervin: Băi, tovarășe, uite ce conduită ai dumneata în familie, uite ce spune tovarășa… Dacă era cineva de la mine din secție, trebuia să merg și eu, să zic acolo punctul de vedere. Legături la locul de muncă, ce vrei? Se plângeau la secretarul de partid din fabrică: tovarășul Cutărică mă ciupește de cur! O chemeau și pe cocoană și pe tovarășul Cutărică – eu mă făceam că plouă, că nu-i așa, că eu nu am văzut, că nea Cutărică e colegul meu de muncă, se mai întâmâplau, dar eu nu îi pâram. Ca să mă înțelegi, eram un grup de oameni de cincizeci de inși, nu exista să nu iasă ceva – vreo curvăsărie. Îți făcea aia ochii dulci, tu zâmbeai, hai, fă, Leano, nu ne găsim și noi? A apărut puternic treaba asta. Asta ducea la tensiuni între oameni acasă. Se mai băteau și pe stradă. Mai aștepta muierea bărbatului pe împricinată la poarta fabricii și se păruiau. Oamenii râdeau, ce să facă? Poți să te duci tu peste femeia altui om să o întrebi de ce se păruieșe cu ailaltă? Au existat cazuri de divorțuri, da. Cucoana pleca cu noul tovarăș. Viața. În general, până se ajungea la așa ceva, îi mai mutau în alte secții, să se împace familia, să nu se destrame.

Când vine vorba despre alcoolul de altădată, domnul Bălan îmi zâmbește larg, cu toate subînțelesurile din lume. Și zice domnul Bălan: Știi ce se bea? Alcool etilic de nouăzeci și opt de grade, dragul meu. Alcoolul ăla i-a nenorocit pe mulți. Și eu am băgat – ne-am dus, țin minte, pe stadion, cu o sticlă de suc. Să nu fie la vedere, l-am făcut cu suc, îl diluam, dar tot ne-am făcut toți muci, n-am mai știut de noi. Era așa de bun… Odată am pus și în vișinată. Când mergeam în Deltă, dădeam la pescari să bea. Luau pescarii știucile de branhii, trăgeau barca lângă noi, și ne aruncau la știuci… La schimb, le dădeam alcoolu’. Lipovenii beau jumate de gură, apoi luau în căușul palmei apă și stingeau cu ea. Pe alcoolul ăsta îți dădeau pești cât voiai.

Daniel e în Interbelicul vieții sale, în anii 30, și lucrează la patron. Și zice Daniel: Se mai bat și acum, dar nu ca înainte, că acum femeia poate să plece, se duce și se angajează pe undeva și tot nu moare de foame. Dacă pleacă ea, oricum bărbatul zice că a dat-o el afară. Se țin fuduli. Păi, ce futaiuri au fost pe aici… Dacă ar avea pădurea asta gură să vorbească… Scandalurile de la asta s-au tras: de la băutură și de la alte femei. Dar așa e de când lumea. Și femeile erau tari în gură și… Pe la cămine e cea mai mare curvăsărie acum. Se fut alea pe un pachet de țigări, pe cinșpe lei, pe care să îi bea. Nu mai stau ăia bătrânii. Sunt copiii lor, părinții s-au mutat pe la țară. Ăștia n-au avut niciodată serviciu. Dacă ar veni cineva să îi ia și cu drogurile, imediat s-ar băga. E o cârciumă ca în ‘Las Fierbinți’. Le dă de băut la scară, afară, nu are unde să îi bage înăuntru. Da, aici a fost curvăsărie mare în uzină. Avea dreptate și prostul ăla de Napoleon că toate femeile sunt curve în afară de mama și de gagică-mea, da’ și ele sunt tot femei…Copii mai sunt, dar dacă nu îi scot părinții de aici ajung boschetari.

Concluzia lui mă lasă fără speranță: Nu se mai poate face nimic pentru Plopeni, trebuie să schimbi oamenii de la zero. Lăudăroși, mincinoși, mor de plictiseală aici. Fac în fiecare zi aceleași lucruri. E o monotonie care te înnebunește. Le-ai luat uzina, le-ai luat tot. Și ce le-ai dat în schimb? Le-ai dat muie.

Partea a V-a
Orașul lui Dumnezeu

Nu am avut mulți prieteni în viață. Tipul ăsta a fost prietenul meu. Nu ne-am mai văzut de zeci de ani. Și iată-ne aici, la jumătatea vieților. El fumează o țigară Viceroy și îmi povestește ce a mai fost pe acasă de când am plecat. Îmi spune că și-a întors Dumnezeu fața de la oraș. Orașul lui Dumnezeu – el așa îi zice. Îmi descrie un cerc, așadar e vorba de tot – de jur-împrejur: dacă le dai acestor oameni tot, dacă le pui muntele de o parte și marea de cealaltă, dacă faci din Plopeni – Napoli, dacă le dai serviciu, casă, masă, tot nu vor fi mulțumiți, fiindcă vor vrea să plece de aici, să vadă ce e dincolo de pădure. Nu ai ce să le faci: omul nu-l mai mulțumești cu nimic în ziua de azi.

Orașul s-a dezintegrat după moartea uzinei – anii `90 au fost o agonie. Acum mai prosperă doar cârciumile și agențiile de pariuri. În cotețe, mulți au început să crească porumbei. S-a umplut orașul de columbofili. Vorbim despre vremurile de altădată, noi am fost Țestoasele Ninja, el a fost Donatello, eu am fost Michelangelo.

Ne aducem aminte cine dădea video pe scară, cine închiria casete, ne urcăm pe bloc, de parcă am avea iar opt ani, și de acolo privim orașul. Tot – de jur-împrejur: ruine.

Vedem cazarma – uzina era păzită de o unitate militară. Militarii o futeau acolo, pe ziduri, pe Didina, o boschetăriță de la țară, care încă mai trăiește. Didina mai trece uneori pe aici. Nu mai există niciun militar, unitatea e descompusă.

Cetățenii de la bloc au termopane și antene parabolice. E plin de câini vagabonzi. Prietenul meu îmi explică: sterilizarea se face la mișto, trag în bieții câini cu o seringă, dar în seringa aia e apă. Substanțele sunt vândute pe la cabinetele veterinare din Ploiești pentru un ban în plus. Altfel, e liniște. E foarte liniște. Aleea parcă și-a pierdut viața și trăiește într-un epilog care îmi scapă.

O întâlnesc pe Raluca. Sunt fericit să o revăd. Îmi spune cum oamenii s-au schimbat, nu mai sunt cei din copilăria noastră, a intrat ceva în ei – ceva, ca un vierme, și i-a distrus. O dorință de înavuțire dublată de o frustrare. E un individualism care a pus stăpânire pe toți. E o invidie care îi macină.

Vorbim despre solidaritatea de altădată, și așa ajungem să vorbim despre necazurile oamenilor – despre violența domestică și acea graniță pe care oamenii nu o treceau. Vorbim despre tăcerea de atunci. Vestea mă lovește în moalele capului. Raluca – și ea – a fost bătută de iubit.

Vecinii i-au oferit ajutor, au înțeles ce se întâmplă, a venit Poliția, cineva a sfătuit-o să obțină un ordin de protecție, și-a amenințat iubitul cu chestia asta, printr-un avocat, și așa a scăpat – ăla a dat din prima înapoi. Începuse cu o înjurătură, înjurătura a ajuns o palmă, palma a ajuns un pumn, iar pumnii riscau să ajungă rutină. Raluca nu era omul care să îndure așa ceva – nu are de ce.

Raluca e, și ea, tânără și frumoasă, e în serviciu de zece ani, nu îi lipsește nimic. I-a fost greu să treacă prin chestia asta, dar mult mai greu i-ar fi fost acum treizeci de ani. Spune că nu știe ce ar fi însemnat să trăiască o viață cu un om care o lovește.

Ce era, în comunism, Femeia

Mă întorc în București cu și mai multe întrebări. Mă refugiez în Bibliotecă și studiez arhiva revistei Femeia. Număr cu număr, doisprezece ani: 1977-1989. Regăsesc aici, în clar, ce dorea statul român de la femei: să fie mamă, înainte de toate (corpul femeii este la dispoziția statului!), să fie muncitoare, căci, grație comunismului, este emancipată socială.

La rubrica de sfaturi – care își propuneau să rezolve problemele de conștiință ­­– chestiunea violenței domestice este atinsă rar, și atunci într-o manieră mai degrabă ludică.

Dacă ai citi doar revistele astea, ai spune că violența domestică e o întâmplare izolată, care apare la câțiva ani o dată, mai mult într-un context anecdotic – și-a băgat coada un Don Juan care a claxonat o tovarășă pe zebră, chestii de genul ăsta.

Femeile sunt întotdeauna sfătuite să nu destrame familia, să lupte pentru copiii lor, care – să nu uităm – sunt mai ales ai țării, ai Republicii Socialiste România. Sunt condamnate dur încercările de întrerupere de sarcină, asemenea cazuri sunt prezentate întotdeauna într-o cheie moralistă.

De asemenea, se duce o propagandă asiduuă în contra femeilor din lumea capitalului, care au o viață macabră, marcată de șomaj și de depravare, fiind supuse violurilor și abuzurilor de toate felurile, banal obiect al pornografiei. De asemenea, femeia din lumea capitalului nici nu poate să iasă noaptea din casă, fiind pândită din toate părțile de găligani gata să le agreseze. În schimb, sunt elogiate tovarășele din țările prietene, un accent aparte căzând pe jovialele tovarășe din Cuba.

Republica Socialistă România a ieșit, deci, din comunism fără statistici și fără politică publică în chestiunea violenței domestice, fără cadru legislativ și fără voință populară de schimbare. Au pătruns și la noi influențe din Vest, marile companii au început campanii de responsabilitate socială, ușor-ușor au fost atrase vedete să se exprime public în contra acestui nărav (de exemplu, îndrăgita formație instrumental-vocală Taxi).

În anul 2000, revista Playboy publicase un articol despre cum să îți bați nevasta fără să lași vânătăi. În urma scandalului, reprezentanții publicației au precizat că s-a glumit și au donat niște dolari americani pentru trei adăposturi pentru victime ale violenței domestice și cazul a fost clasat. Lumea a uitat.

În anul 2003 s-a dat o lege pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, pe fondul pregătirii țării noastre de aderare la Uniunea Europeană. Abia în anul 2012 această lege a fost amendată pentru a introduce ordinul de protecție.

Ordinul de protecție este o hotărâre judecătorească prin care agresorul este evacuat temporar din domiciliul conjugal și obligat să stea la o distanță de minim 50 de metri față de victimă și, eventual, copii. Legea amendată în 2012 a fost promulgată pe 8 martie de către președintele de atunci al României, Traian Băsescu. Prilej cu care acesta a declarat: “Nu o să mai fiți bătute acasă de bărbați. Dacă vă atinge cineva cu altceva decât o floare, să meargă în pușcărie”. Cu trei zile înainte, un bărbat gelos, Gheorghe Vlădan, ucisese două femei, dintre care una era soția sa, într-un coafor din Dorobanți. Poate mai țineți minte cazul –  “coaforul groazei de la Perla”. Soția victimei era coafeză. Gheorghe Vlădan a fost condamnat la închisoare pe viață.

Mă întorc pe Alee. La începutul anilor 2000 a fost un caz și cu un băiat de la noi din bloc, zugrav, plecat la Ploiești, unde stătea cu chirie. Amintirile despre caz sunt încetoșate: acesta și-ar fi prins nevasta că îl înșela cu doi cetățeni (!), și-a ieșit din minți și a tăbărât cu un briceag să-și ucidă consoarta (în timp ce cetățenii au ieșit nestingheriți pe ușă). Apoi a încercat să se omoare el, cu aceeași armă albă. Pentru că nu a reușit să ucidă pe nimeni, și-a turnat gaz pe el și și-a dat foc, ieșind în flăcări din apartament. A făcut cinci ani de pușcărie, a ieșit, și-a refăcut viața, a luat altă femeie, trăiește la țară și are mai mulți copii.

Și mai e doamna Ileana, pe care o știu de când, firește, de când era tovarășă. E văduvă. N-a dus viață bună cu bărbatul ei, care era de o zgârcenie maladivă. Nu dădea niciun ban în casă, dar avea întotdeauna pretenția ca totul să strălucească lună. Lucrau în aceeași secție, el o avea tot timpul sub observație, ceea ce nu îl împiedica să fie foarte gelos. Era furibund și acasă se dezlănțuia. Și îl mai deranja ceva: că Ileana are un statut social bun, că are meserie la bază și câștigă salariu. Asta îl făcea să se simtă mai puțin bărbat. Chiar și așa, femeia a trăit cu el.

La nervi, el spărgea toate farfuriile din casă – nici nu își mai amintește de unde împrospăta vesela familiei. Iar fiica lor a crescut doar bătută cu curea, iar la optsprezece ani a fugit de acasă. Acum locuiește în America de Nord și e bine, chiar dacă nu și-a iertat de tot mama pentru că a acceptat să ducă viața pe care a dus-o. Doamna Ileana zâmbește des, seamănă cu un actor de la Hollywood care s-a sinucis acum doi ani. E ceva cu femeia asta, îmi spun. E ceva.

Știa ce bărbat își ia – a început să fie agresiv dinainte de căsătorie. Dar era foarte tânără și credea că oamenii se schimbă cu timpul. Al ei nu s-a schimbat. Au trăit o viață așa, și acum, când nu mai are mult (doamna Ileana suferă de o boală gravă), nu îi pare rău de ce a trăit ea (“am meritat, prostia se plătește scump în viață!”), ci de nefericirea fiicei ei, care a trăit să vadă ceea ce un copil nu trebuie să vadă niciodată.

Nu face caz de ce i s-a întâmplat în cei peste treizeci și cinci de ani de căsătorie, știe că asta nu a fost viață, dar alta nu a avut. Despre tăcerea din oraș, spune că la fel e peste tot în lume, e o naivitate să cred altceva.

Îi spun că acum victimele se pot adresa unui serviciu special pentru protecția victimelor violenței în familie, că lumea s-a schimbat, că femeile își cunosc mai bine drepturile, că nu mai e la fel.

Doamna Ileana mă privește calm și îmi spune că am dreptate, dar că nu am mai fost de mult printre oameni săraci, care trăiesc izolat și nu știu nimic despre toate acestea. Mă invită să mă duc acolo, ea e bine, nu are ce să îmi spună. Are regrete și are remușcări, dar cine nu are la sfârșitul vieții?

Plec. Ies din pădure. A plouat, se sfârșește și vara asta, ziua intră în amurg, soarele încearcă să fie orbitor și nu mai are putere.

Mă gândesc, nu știu de ce, la filmul “Maradona” de Kusturica. Maradona a plecat în viață dintr-o periferie, dintre cei mulți. A militat mereu pentru cauza lor, dar nu s-a întors acolo zeci de ani. Kusturica îl întreabă de ce? Maradona nu îi răspunde. Kusturica ne oferă perspectiva sa: nu s-a întors pentru că vrea să îi aibă în amintire așa cum erau, pentru că nu ar suporta să îi vadă cum sunt acum, nu ar îndura realitatea. În plus, știm toți, nu e bine să te întorci niciodată acolo unde ai fost fericit. Săracii din copilăria lui Kusturica (la fel ca și cei din a lui Maradona) erau oameni care încercau să aducă în casele lor sărăcăcioase obiceiurile pierdute ale aristocrației. Căutau să aibă o ținută și ar fi făcut, de fapt, orice pentru ca fiii și fiicele lor să reușească în viață. Uneori, ceea ce trăiseră în propriile copilării revenea și le înnopta viața.

Conduc încet și neatent, din urmă mă prind ultimele cuvinte ale doamnei Ileana: așa am trăit toți, să știi, fiecare cu norocul lui, nu s-a schimbat omul peste noapte, ne-am schimbat noi, ca țară, și am văzut cum e și altfel, și asta e toată povestea.

Asta e toată povestea.

 

Notă: Toate fotografiile au fost realizate de Elena Iluță.

Notă: Pentru a le proteja identitatea,  din motive lesne de înțeles, unele nume ale celor care apar în acest text au fost modificate.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/Avon pe tema “violenţa domestică”. Programul de burse – un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și Avon România – a oferit pentru al treilea an consecutiv sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri – o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.