În Cernăuți, orașul ucrainean cel mai apropiat geografic și cultural de România, distanțele par să estompeze groaza de război. Neatinși încă de panica sirenelor și a exploziilor, oamenii de aici încearcă să se pună în slujba refugiaților din nordul, estul și sudul Ucrainei. Un restaurant de pe pietonala orașului oferă mese gratuite celor care fac o escală la Cernăuți în fuga lor spre România. Întâlnim aici două femei venite din Kiev împreună cu copiii lor. Copii, echipați în haine groase de schi, se amăgesc că au plecat într-o excursie la munte.

Aproximativ 10% din populația Cernăuțiului este reprezentată de etnici români, așa că auzim vorbindu-se și românește pe străzi. Te curentează când auzi în limba română “să sperăm că nebunul de la Kremlin nu va pune în acțiune arma atomică”.

E liniște în Cernăuți, dar e liniștea apăsătoare a stării de asediu. Polițiștii sunt peste tot pe străzi și par obosiți de potopul de știri cu sabotori și spioni care le trec zilnic prin fața ochilor. Ne trezim puși la perete pentru că am filmat un tanc-monument plasat în centrul orașului în amintirea victoriei Armatei Roșii în al Doilea Război Mondial. Aflăm că în aceste zile este interzis să filmezi orice tanc, indiferent din al câtelea război mondial face parte.

Rămânem până la “komendantskiy chas” (ora 22.00, cand toată lumea e obligată să se retragă în spații închise) pe străzile încărcate de românism ale Cernăuțiului: Strada Mihai Eminescu, Cafeneaua București, bustul lui Ștefan cel Mare postat într-o vitrină. Sperăm că mâine va fi o zi mai bună. Am învățat azi că expresia “speranța moare ultima” de la ruși vine.

Mulțumiri: Aliona Moise Stepanova, Marianna Prysiazhniuk