Neam prost
Românii au această vorbă bună: neam prost. Incorectă politic, ea e totuși profund adevărată. Neamul prost există și se manifestă pretutindenar în frumoasa, dar strâmba noastră societate.
Neavând necazuri cu etica, cu morala, cu decența, cu bunul-simț, cu cei șapte ani de acasă măcar, cu educația, neamul prost răzbește acolo unde, tradițional, nu se cer alte competențe în afara tupeului, gargarei și afilierii la grup. Neamul prost este, așadar, acasă în politica de Dâmbovița.
Neamul prost tânăr: mai cară servieta, mai conduce mașina cu care iese șeful de la bulău. Se gudură pe lângă cei de sus, îi lingușește cu pofta parvenirii în ochi. Înspre jos se oțărăște. Are țâfnă în el. Îi plac, firește, țoapele. Țara lui este țațismul, între țațe e cel dintâi. E patriot, cum să nu fie? Tânjește la stele pe umeri.
Trece timpul, îi merge vechimea, ca la bugetari, e deja cadru de nădejde, element pe care te poți baza la un rapt peste care trebuie turnat parfumul legalității. Conduce comitete și comisii, ridică gibonește mâna votând legi. Legiferează, neicusorule, legiferează.
Își mai cumpără un doctorat la mâna a doua, pune țoala de firmă pe el și iată-l: sacul de cartofi la costum de haine ajunge să se creadă Churchill. Își lasă gușă și se bate cu o plăcere tot mai mare pe burtă cu interlopii. De-acum e cineva. S-a ajuns domn.
Falsul e totuși izbitor. E doar o formă ornată cu toate atributele din poza puterii. Iar când se face liniștea aceea plăcută care te trage la somn în fotoliile de la Parlament, dacă ciulești urechea încă poți auzi cum îi cântă greierii prin călcâie.
Neamul prost. Fiu al republicii bolșevice, e imun la respect. Nu dă, dar cere. Incapabil de dialog, se refugiază acolo de unde n-a plecat niciodată: în grobianismul primar, de primată.
Și atunci face recurs la invectiva de mahala ca argument în disputa politică, rânjind plin de propria importanță. Un rânjet sinistru chemat să umple un gol care nu se poate umple.
Neamul prost nu poate ieși din sine.