VIDEO. The crazy Englishman and the dark side of Romania

În urmă cu 29 de ani, când în România izbucnea Revoluția care avea să-l dea jos pe Ceaușescu, Ian Tilling era ofițer în poliția britanică. Vedea la televizor imagini dramatice din București și Timișoara și habar nu avea că acele evenimente urmau să-i schimbe viața.

Erau zile în care România deschidea buletinele de știri de la cele mai importante televiziuni ale lumii, iar Occidentul era șocat de condițiile cumplite pe care românii le înduraseră în timpul dictaturii ceaușiste. Tilling a văzut un reportaj despre orfelinatele din România și, câteva săptămâni mai târziu, a traversat Europa cu un camion încărcat cu ajutoare. A ajuns la orfelinatul de la Plătărești (la 20 de kilometri distanță de Capitală) și a constatat că, după toate ororile pe care le văzuse ca polițist, încă mai existau lucruri care puteau să-l înspăimânte. S-a întors în Anglia, a demarat o campanie umanitară și a plecat din nou spre România cu ceea ce presa din Insulă avea să numească „cel mai mare convoi umanitar care a părăsit Marea Britanie pe timp de pace”.

Numai că, în timp ce făcea toate astea, viața lui personală devenea o ruină: fiul îi murise într-un accident de mașină, căsnicia i se destrămase și tocmai ajunsese la vârsta retragerii din poliție. Avea nevoie de un loc în care să fugă și să o ia de la zero, așa că s-a stabilit definitiv în România.

A locuit în Ferentari, a construit un centru pentru persoane fără adăpost, Casa Ioana, și a fost decorat de Regina Marii Britanii pentru activitățile caritabile desfășurate la noi în țară. „Aici am descoperit cine sunt cu adevărat și mi-a plăcut ce fel de om am devenit”, spune Ian Tilling.

Mărturiile lui despre cei aproape 30 de ani petrecuți în România sunt o lecție de istorie recentă. Da, de acolo am plecat: de la imaginile orfelinatelor ceaușiste care îngrozeau o lume întreagă, de la cenușiul anilor ’90, de la bulevardele fără lumini și de la magazinele cu mușcate în geam.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.

Violența împotriva femeilor din politică a devenit doctrină națională: „Ești redusă la funcția ta de a face copii și de a produce plăcere”

Interviuri realizate de Recorder cu 16 politiciene, dar și hotărâri de instanță sau ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), arată că sexualitatea reprezintă tema cel mai des folosită în atacurile la adresa femeilor din politica românească: referințe la viol, la promiscuitate, la folosirea sexului pentru a obține o funcție, la infidelitate. Scopul e să le umilească și să le distrugă reputația.