În ultimii 12 ani, Viktor Orbán a câștigat de trei ori puterea în Ungaria cu o majoritate covârșitoare. O forță greu de închipuit pe care a folosit-o abil să controleze procuratura, să uniformizeze presa și să înăsprească fricile sociale. De la înălțimea scenei sale de lider absolut, concurența politică părea imposibilă. Dar lucrurile sunt pe cale să se schimbe.

Pe 3 aprilie, Ungaria are din nou alegeri. Iar de data asta victoria FIDESZ nu mai e, ca de atâtea ori, o certitudine. Cine i se opune actualului premier și cât mai crede societatea în retorica lui – când naționalistă, când de cazarmă – descifrăm cu jurnalistul de politică externă Balázs Barabás, corespondent RFI la Budapesta.

În ecuația complicată a viitoarei puteri din Ungaria intră însă și maghiarii din România. Despre ei și despre fabrica de putere a FIDESZ, întinsă inclusiv în Transilvania, vorbește Zoltán Sipos, jurnalist de investigație la Átlátszó Erdély (Transilvania transparentă) din Cluj-Napoca.

Câteva idei din acest episod:

Retorica lui Orbán. „Alegătorii încep să-și dea seama că retorica lui Orbán este de două tipuri: una milităroasă, ofensivă – de tipul «Ne luptăm, ne apărăm» – și, pe de altă parte, folosirea fricii – «Vin migranții, vine Soros, trebuie să ne luptăm cu Bruxelles care vrea să ne ia identitatea națională, vrea să ne impună operații de schimbare de gen» –, perpetuarea imaginii pericolului permanent. Dar e ca în povestea cu Petrică și lupul – când strigi de cinci-șase ori că vine lupul și lupul nu vine oamenii încep să-și dea seama că nu e chiar așa. (…)  S-au schimbat foarte multe în atitudinea alegătorilor ungari și mai ales tinerii și alegătorii din mediul urban sunt foarte mult pro-Opoziție. Cei din zonele rurale sunt mai mult pro-FIDESZ.”

Contracandidatul Márki-Zay. „E primarul unei localități din provincie, Hódmezővásárhely, unde a învins o figură proeminentă a nomenclaturii FIDESZ, János Lázár, care a fost șeful cabinetului lui Viktor Orbán. E extrem de ambițios, creștin, are șapte copii, este imaginea politicianului puternic ancorat în credință, în valori de dreapta și a fost ales printr-un vot popular, în alegeri preliminare. O figură simpatică, foarte hotărâtă, cu mesaje destul de puternice, câteodată prea puternice, pentru care a doua zi trebuie să-și ceară scuze și să dea explicații.”

 „Ajutor” la vot. „O mare problemă e «ajutorul» la votul prin corespondență dat de organizații finanțate de guvernul maghiar. Să ne imaginăm o bătrână care cere ajutorul nepotului sau vecinului și îl întreabă «Ce partid să bifez?». În România, partidele maghiare, în special UDMR, și bisericile oferă acest ajutor se oferă să strângă plicurile și să le aducă la consulat. Nu știm în ce constă «ajutorul» la fața locului. Ceea ce știm este că UDMR a primit finanțare consistentă de la guvernul maghiar, marea majoritate a politicienilor UDMR susțin foarte deschis FIDESZ, deci avem motive să credem că acest «ajutor» are un interes în rezultatul votului.”

Banii și loialitatea. „Toate guvernele maghiare au dat granturi organizațiilor de peste hotare. Ceea ce s-a schimbat de 12 ani încoace e că sumele au crescut exponențial. În 2020, au însumat peste 130 de milioane de euro. Dar banii nu ar fi fost îndeajuns pentru a fideliza toată elita maghiară din România. Secretul e modul în care granturile sunt acordate. Pentru sumele mari, nu există un procedeu deschis de acordare, ci Viktor Orbán decide cine primește și cine nu. Principalul criteriu e loialitatea. Și atunci politicienii, bisericile au început să se întreacă cine servește mai cu spor interesele FIDESZ.”


On the Record este un podcast săptămânal produs de Recorder și susținut de Banca Transilvania. Partener: Aqua Carpatica. Ne găsești pe toate aplicațiile importante: Apple Podcasts | Google Podcasts | Spotify. Avem și un cont dedicat de YouTube.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să