Ceea ce contează

Pentru că suntem atenți la alba-neagra din politică și luăm lucrurile în lejer, pentru că politicienii nu fac politici publice, ci gargară, și nu știm prea bine care e situațiunea, am compilat pentru dumneavoastră (din puținele date existente, dar din surse serioase) câteva amănunte care vă oferă un tablou mai aproape de ceea ce ar trebui să fie agenda publică. Și bineînțeles că nu e.

Fuga din țară. România este a doua țară din lume la numărul de oameni care au emigrat în ultimii 15 ani (raportat la totalul populației – am pierdut 17%). Pe primul loc este Siria, care este în război civil. Dintre țările care nu sunt în război, conducem. Câți români au plecat? Nu se pot face decât estimări (statistica nu e punctul nostru forte). Diaspora românească e estimată la patru milioane de oameni.

Sărăcia, mai ales în mediul rural. Jumătate dintre copiii din mediul rural românesc trăiesc în sărăcie. Jumătate, oameni buni! Peste șaptezeci la sută dintre copiii din România trăiesc la țarã. Sute de mii de copii din mediul rural românesc se culcă flãmânzi. Imaginați-vă această simfonie a burților goale: sute de mii de copii merg la culcare înfometați!

Alcoolismul. Organizația Mondială a Sănătății ne plasează pe locul cinci în clasamentul celor mai mari consumatori de alcool din lume. Și – atenție – datele sunt centralizate pentru alcoolul comercializat legal. Socotind tot ce este de socotit e destul de limpede unde ne aflăm, de fapt.

Analfabetismul. Peste patruzeci la sută dintre elevii de 15 ani sunt analfabeți funcționali (știu să citească, dar nu înțeleg nimic din ceea ce citesc). Și, au calculat experții în educație, dacă s-ar reduce semnificativ acest procent, PIB-ul României ar putea crește cu până la 200% (!) în douăzeci de ani.

Abandonul școlar. Avem cea mai mare rată de abandon școlar din Uniunea Europeană (un articol în engleză despre problemă: aici). Alți 400.000 de copii sunt în situație de risc de abandon școlar! Pe larg despre această situație am scris aici.  

Lipsa identității. Peste 150.000 de români cu vârsta de peste 14 ani nu au acte de identitate. Despre românii care nu există am scris pe larg aici.

Sănătate. Avem cei mai puțini medici din Uniunea Europeană raportat la mia de locuitori. Avem un sistem de sănătate șubrezit de corupție până la os. L-am crescut toți, din nepăsare. #colectiv. Suntem, desigur, și pe ultimul loc în rândul donatorilor de organe. Și nici nu mai aducem vorba de vaccinuri și rujeolă și hepatite și HIV și dependenții de droguri (despre care am scris pe larg aici)

Mediu și igienă. Suntem pe ultimul loc din Uniunea Europeană la reciclarea deșeurilor. Și tot ultimii la consumul de săpun, pastă de dinți sau hârtie igienică. Și ne doare prea tare să aducem în discuție și consumul cultural.

Infrastructură. Suntem – cum altfel? – pe ultimul loc și la numărul kilometrilor de autostradă raportat la suprafața țării (dar și la numărul populației). Pe scurt: ultimii.

Ce avem, totuși. Suntem pe primul loc în Uniunea Europeană la: numărul de cetățeni români în închisorile altor state, corupție, mortalitate infantilă, numărul de bolnavi de TBC, mame minore, avorturi în rândul adolescentelor, violență domestică, numărul de accidente rutiere soldate cu morți, numărul de gospodării cu toaletă în fundul curții, numărul de localități fără racordare la apă curentă, numărul copiilor cu ambii părinți plecați din țară. În schimb, la sfârșitul anului trecut, datoria externă a României era de peste 92 de miliarde de euro. Pe ea o avem și crește.

Concluzii? Da, iubiți cetățeni, acestea sunt (o mică parte din) adevăratele probleme din țara noastră. Asta e ceea ce contează. Asta e important. Asta e ceea ce ar trebui să ne preocupe. Ați vrea poate să știți unde ne aflăm cu recuperarea prejudiciilor stabilite de judecători (căci, până la urmă, ce contează cel mai mult în Justiție?). Da, da, exact acolo unde vă imaginați: naufragiați cu greu la câteva procente, undeva între ridicol și penibil.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să