Cel mai fericit infirmier

Abandonat de părinți, Gabriel Ali și-a petrecut copilăria în orfelinatele comuniste. La 18 ani, când statul l-a lăsat din grijă și l-a forțat să plece în lume și să-și caute un rost, Ali habar nu avea încotro s-o apuce. În primele luni a dormit lângă gardul orfelinatului unde își trăise prima parte din viață.

După o vreme, Ali și-a făcut curaj și a hotărât că poate să se descurce de unul singur, însă nu acesta e adevăratul miracol. Miracolul este că, atunci când s-a ridicat de lângă gard și a decis să plece în lume, Ali s-a uitat spre orfelinatul copilăriei și a hotărât să ia cu el doar amintirea oamenilor care îl ajutaseră să supraviețuiască. În loc să plece încărcat de ură, frustrări și deznădejde, a plecat fixându-și acest motto pe care l-a respectat pentru tot restul vieții: „Cum alţii au avut grijă de mine, aşa vreau şi eu să am grijă de oameni“.

A lucrat, vreme de 20 de ani, ca infirmier în cămine de bătrâni. Aproape 20, căci doi a fost ajutor de bucătar la cantina unui azil, dar „şi acolo tot în halat alb eram“.

În primăvara anului trecut, sub presiunea pandemiei, spitalele au scos la concurs posturi temporare de asistenți și infirmieri, iar Ali s-a angajat la Institutul „Marius Nasta”, să dea o mână de ajutor în cea mai gravă criză sanitară din ultimele decenii.

De când n-aţi mai auzit pe cineva începând o frază despre coronavirus cu cuvintele „atâta cât mă pricep eu“? Ali trebuie să ajungă zilnic la 90 de pacienţi și, atunci când aceștia nu mai pot să se îmbrace singuri, când nu mai pot să mănânce ori când au nevoie de sprijin doar ca să ajungă la toaletă, treaba lui e să-i ajute să simtă cât mai puţin din neputinţa unui internat în spital.

La asta se pricepe el și asta îl face fericit.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.

Violența împotriva femeilor din politică a devenit doctrină națională: „Ești redusă la funcția ta de a face copii și de a produce plăcere”

Interviuri realizate de Recorder cu 16 politiciene, dar și hotărâri de instanță sau ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), arată că sexualitatea reprezintă tema cel mai des folosită în atacurile la adresa femeilor din politica românească: referințe la viol, la promiscuitate, la folosirea sexului pentru a obține o funcție, la infidelitate. Scopul e să le umilească și să le distrugă reputația.