Jurnal de bine 15 aprilie 2019

Doamna de la sânge

Zeci de oameni sunt salvaţi în fiecare zi cu ajutorul unui centru de transfuzii aflat într-una din cele mai sărace regiuni ale României. Donatorii sunt motivaţi de voinţa şi de perseverenţa doctorilor şi a asistenţilor, care şi-au făcut un scop personal din a-i aduce pe oameni la donare. Cea care stă în spatele acestei performanţe e Violeta Nistor, medicul care conduce Centrul Judeţean de Transfuzie Sanguină de la Bârlad de 20 de ani. Femeia e singurul medic care se ocupă de recoltarea de sânge în tot judeţul.
În ciuda succesului său, istoria recentă n-a fost deloc dreaptă în cazul instituţiei conduse de medic. După 20 de ani în care a funcţionat într-o clădire ruinată, centrul a fost renovat abia anul acesta, din sponsorizări private. Povestea acestei instituţii e, de fapt, povestea întregului sistem de donare de sânge din România.

Septembrie 2017. Un apel umanitar e distribuit pe reţelele de socializare: Alexandra, o tânără de 11 ani internată la Spitalul Fundeni din Capitală, are nevoie disperată de sânge pentru transfuziile zilnice. Mobilizarea e spectaculoasă: sute de mii de români dau cel mai frumos exemplu de empatie şi altruism și distribuie mesajul încurajându-se unii pe alţii să doneze sânge pentru a salva „o viaţă de îngeraş“. Calculând după numărul de reacţii din spaţiul virtual, Alexandra pare să fie în afara oricărui pericol.

Numai că, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Mobilizarea exemplară de pe internet nu are absolut niciun efect în afara spaţiului virtual. Dimpotrivă, la Centrul Judeţean de Transfuzie Sanguină din Bucureşti ajung chiar mai puţini oameni decât într-o zi normală. Şi, în plus, dacă ar fi venit, ar fi aflat că Alexandra are acum 18 ani şi că e bine, sănătoasă. Anunuţul era unul mai vechi, de prin 2009.

Cazul Alexandrei descrie însă perfect felul în care suntem capabili să răspundem crizei permanente de sânge din spitalele româneşti: cu entuziasm candid, dar cu soluţii tardive ori ineficiente. Asta e situaţia: doar 1,7% dintre români donează anual sânge, de trei ori mai puţin decât media europeană. Iar în lipsa unor programe de fidelizare, procentul scade şi mai dramatic la a doua donare. Efectul e acesta: din trei oameni care au nevoie de transfuzii, doar primii doi sunt norocoşi. Cel de-al treilea, nu.

Totul, în condiţiile în care România a rămas singura ţară europeană care răsplăteşte financiar donarea benevolă: donatorii primesc tichete de masă în valoare de 63 de lei, o zi liberă de la serviciu şi o reducere de 50% la abonamentul lunar pentru transportul în comun.

În acest peisaj, un centru de transfuzii aflat într-una dintre cele mai sărace regiuni din România reuşeşte să arate cum ar fi putut funcţiona un sistem eficient de donare de sânge. Cu până la 500 de donatori pe lună, Centrul Judeţean de Transfuzie Sanguină din oraşul Bârlad este unul dintre cele mai performante puncte de donare din Moldova: asigură necesarul de sânge pentru cele trei spitale din judeţul Vaslui, completează săptămânal rezerva Spitalului de Urgenţe din Iaşi şi, uneori, trimite rezerve importante în Capitală. Totul, cu aceeaşi organigramă subdimensionată, aceleaşi salarii ca-n toate centrele de transfuzii şi cu aceleaşi cozi zilnice la donare.

Grup de donatori din oraşul Tecuci, care vin periodic să doneze sânge la Bârlad

Centrul de Transfuzii de la Bârlad nu e însă doar un exemplu de normalitate pe harta oricum nestatornică a donării de sânge. Nu e vorba doar de altruismul moldovenilor, chiar dacă el a fost transformat în tradiţie de personalul medical. Nici măcar despre temperamentul sangvinic al directorului centrului, Violeta Nistor, nu e vorba. În spatele performanţei celor 10 angajaţi stau, de fapt, mulţi ani de muncă. Exact ca nişte roboţei care nu obosesc să repete aceleaşi „consumaţi cât mai multe lichide“ şi „data viitoare vă aşteptăm cu soţia“, oamenii aceştia au reuşit, în ultimii 20 de ani, să câştige şi să păstreze din ce în ce mai mulţi donatori. Cu acelaşi entuziasm şi în ciuda oricăror dificultăţi.

Pentru că dificultăţi au existat. De fapt, istoria necazurilor Centrului Judeţean de Transfuzie Sanguină Bârlad este, în bună măsură, istoria întregului sistem de donare de sânge din România postdecembristă. De pildă, ştiaţi că, în anii ’90, tichetele cadou pe care le primesc acum donatorii erau, de fapt, nişte bonuri valorice acordate de primărie. Asta până când primăria a realizat că n-are bani pentru aşa ceva. Rezultatul: „O lună întreagă nu a venit niciun donator. Cei care ajungeau din întâmplare plecau spunând că se întorc când primesc bonurile“, povesteşte doctorul Violeta Nistor, directorul centrului de peste 20 de ani.

După donare, asistentele le recomandă donatorilor să consume cât mai multe lichide şi să nu se expună la efort intens

Altcândva, când reuşiseră să pună nişte bani deoparte, angajaţii s-au gândit să renoveze acoperişul centrului şi să tragă o conductă cu gaz, ca să aibă şi încălzire. Dacă acoperişul au reuşit să-l cârpească, cu gazul n-a mai fost aşa uşor. „Nu ne-a permis nimeni să tragem o ţeavă aeriană. Deci nu cine ştie ce, o simplă ţeavă. Aşa erau legile. Aşa că am montat sobe“, spune Violeta Nistor.

Şi asta nu e tot. Au venit apoi înfăţişările în faţa judecătorului. Clădirea, şi aşa amărâtă, în care funcţiona centrul de transfuzii a fost revendicată de către fostul proprietar, iar problemele în justiţie au blocat orice iniţiativă de modernizare. Timp de 13 ani.

S-a pus chiar problema închiderii, dar oamenii au reacţionat: „Noi unde mai donăm? Să-şi facă centrul lor la Vaslui dacă vor, dar să nu-l mute pe-al nostru!“. Aşa se obişnuiseră ei, să meargă la doamna doctor Nistor, că ea îi convinsese să devină donatori şi tot ea le arătase cât de important e gestul lor. Veneau oameni şi de prin satele din jur, îi aduceau asistenţii sociali cu gândul că, deşi s-ar putea să nu doneze, măcar îşi fac nişte analize gratuit. Până şi românii din diaspora făceau o oprire în cabinetul doctorului atunci când veneau în concedii, în ţară.

Bârlădenii care vin să doneze sânge la centrul din oraş au încredere în asistentele pe care le cunosc de zeci de ani

Violeta Nistor zice că, în loc să închidă centrul, ea ar fi găsit destule sposorizări private cât să-l pună pe picioare, dar cum să primească banii dacă legea nu-i permitea să facă nicio schimbare. A făcut şi ea ce s-a putut: lucrări de igienizare şi reparaţii generale. Practic, timp de 13 ani, centrul s-a aflat pe cale de dispariţie. Se desprindeau bucăţi din pereţi şi cădeau pe jos, atât de ruinat era totul.

Anul trecut, însă, după ce judecătorii au spus, fără drept de apel, că donatorii pot veni în continuare la centrul de la Bârlad, angajaţii au reluat şi alergarea după sponsori. Au ţinut discursuri în faţa finanţatorilor, au explicat cât de importantă e o pungă de sânge de 450 de mililitri şi că, în veşnica penurie din România, orice oază de normalitate contează cât o viaţă de om. Şi, uşor-uşor, banii au început să vină. Mai întâi, au montat un sistem de încălzire centrală pe gaze naturale, să scape odată de sobele alea nenorocite. Dar nu s-au oprit aici. La finalul anului trecut, au găsit sponsori pentru renovarea întregii clădiri, cu tot cu echipamente medicale şi mobilier. Acum, locul chiar arată ca un centru de transfuzii pursânge.

„M-am simţit, într-adevăr, înţeleasă. În oraş, toată lumea mă ştie drept «doamna de la sânge», chiar dacă nu-mi cunosc numele. Simt că sunt preţuită în comunitate, dar, de 20 de ani de când sunt singurul medic din judeţ care face recoltare, m-am simţit pentru prima dată înţeleasă“, spune directorul centrului.

Zice că momentul acesta e, practic, finalul carierei sale. Violeta Nistor se va pensiona în curând. Dar e mulţumită că poate lăsa ceva în urmă pentru cei care au să vină. Indiferent de care parte a acului se vor afla.