Simplificând până la esență, România, astăzi, este câmpul de luptă a două mari direcții.

Prima: ne menținem pe traiectorie europeană și euro-atlantică.

Rămânem în Uniunea Europeană și trebuie să ne supunem unor legi mai puternice decât mica înțelegere românească, decât alba-neagra noastră tradițională. Suntem, practic, tractați înspre mileniul III, în care n-am pășit niciodată cu adevărat.

Fără Uniunea Europeană, fără milioanele de români care muncesc în Vest, dar trimit bani în țară, România era un stat de mult în faliment. Un stat complet eșuat, bun, cel mult, pentru fier vechi. O Somalie a Europei de Est.

Iar costurile acestei schimbări istorice de destin (suntem totuși membri cu drepturi depline în singura construcție internațională care ne poate proteja chiar și de noi înșine!) deja au fost achitate la supra-preț.

Și să nu credeți că boierii cei mari nu știu că fără Europa umblau tot la pufoaică și costume de secolul XX, luând șpăgi cartușe de țigări și sticle de coniac contrafăcut.

A doua: deraiem de la acest drum și ne întoarcem într-o zonă gri de unde nu putem naufragia decât înspre estul bunului plac absolut.

Ne întoarcem la autoritarismul provincial și ieftin, în care legea se suspendă și România este, integral, curtea unui penitenciar fără vinovați (curtea constituțională a unui penitenciar, dacă preferați să rămânem riguros la zi).

Lupta pentru justiție nu e doar lupta pentru a scăpa marii tâlhari de pușcărie. Pentru că nu se poate și cu mâna în buzunarul poporului și cu sufletul banilor europeni în conturile personale, e mai mult decât atât. E încă o dramatică piruetă românească.

Pe scurt și pe înțelesul tuturor, este ieșirea noastră din rândul celor care contează. Fiindcă tot ce a făcut actuala putere după 2016 a fost să scoată România de pe direcția care o ducea, cât de cât, înainte.

Populația a fost anesteziată cu bani din viitor (cine o să-i plătească? – lasă, că ne înțelegem noi..) și bâlci din trecut (am ieșit din cultura timpului nostru și ne agățăm de călușari și geto-daci). Prin piețe se dă fasole, cârnați și dansuri din buric, în schimbul europeneității noastre. Și, ce ziceți, se face târgul? Se face.

Pentru că societatea a rămas fără anticorpi.

Fără societate civilă, fără o opoziție solidă, fără presă, fără educație și fără altă cultură decât cea a tiribombelor, România se ascunde din nou prin păduri și caută prin scorburi chipul lui Arsenie Boca.

Poate nu ați observat, dar statul român renunță în fiecare lună la laicitatea sa. Toate sărbătorile religioase devin sărbători de stat, prilej pentru neamul nostru atât de credincios să se refugieze într-o spiritualitate aparte. Să ne ajute Dumnezeu, nu zicem să nu ne ajute.

Dar uite, tot așa credincioși cum ne știm de când lumea, tot ultimii suntem la absolut tot ceea ce contează în materie de civilizație. Ultimii, mereu ultimii.

Dar spirituali, nene Iancule!

O întâmplare minoră, remarcată doar de câțiva istorici nebăgați în seamă. Se trâmbițează pretutindeni că ne aflăm în anul centenarului României. E fals. Statul român e un picuț mai vechi, vine din secolul XIX.

Anul acesta sărbătorim Marea Unire, care ne-a ținut, totuși, doar vreo două decenii, de la 1918 la 1940. Chiar și așa, de două ori mai mult decât am rezistat în Uniunea Europeană.

Și dacă tot dezbatem dezastrul lăsat în urmă de Curtea Constituțională, poate ar trebui să ne întoarcem la articolul fundamental din adevărata noastră constituție, cea schițată de domnul nostru Caragiale: mănâncă și bea Lache ori Mache, că cu atâta ai să te alegi!

Și tot așa, doar mâncând și bând, Lache ori Mache cum suntem, doar cu atâta ne-am ales.

Dar, lasă, că până acum, de bine-de rău, a fost bine.

Puteți să consemnați că nu va mai fi cazul.