Niciun regret
Li se ridică oamenilor din Piața Victoriei o întrebare despre cel mai mare regret, și e bine că e așa. Întrebarea trebuie mutată și în interiorul Palatului. Ar fi comic și ar fi tragic și am râde plângând.
Recent trecut la Tovarășul ateilor roșii, securistul Postelnicu rămâne, totuși, un caz rar în epoca recentă: a avut puterea să admită că a fost un dobitoc. Desigur, asta nu schimbă nimic: poți fi concomitent dobitoc și ticălos. Ilustrul său exemplu o demonstrează.
De altă cenușă peste capetele securiștilor, însă, noi, românii, n-am avut parte. Niciun regret. Și ce mult ne-a plăcut amnezia…
Iubiții noștri securiști: au trăit agreabil și sub dictatura capitalului, gonflându-și trupurile. Căci iată-i acum, la pensia generoasă, pe care recunoscătoare patria le-o oferă: parcă ar fi splendizi jucători de rugby recent retrași din activitate, perfect impenitenți, cu gușile fremătânde, nesătule. S-a agonisit bine.
Mai mult: după toată această alba-neagra cu încarcerarea oamenilor politici dovediți ca hoți, de câte ori ați văzut pasul înainte, de câte ori ați auzit cuvintele: “Cutare, cutare, regret, popor, îmi pare rău, nu mai fac, s-a greșit!”. N-ați prea văzut, n-ați prea auzit.
În lumea borfașilor, Justiția e rea și hărțuiește. Ei nu și nu. N-au pus mâna, n-au auzit. Au coborât toți din Edith Piaf: nimic de nimic și viața în roz.
Și toată această lume oribilă, pe dos, e posibilă doar cu complicitatea societății, care e de acord cu jaful, atâta timp cât se împarte din pradă.
Iar în acest punct, condamnatul penal cu suspendare Liviu Dragnea își joacă măiastru cartea: anesteaziază voința unei societăți oricum debilă prin pomeni pe datorie. Lasă, că le plătesc proștii care vor veni…
Și, măi să fie!, unul nu se face vinovat, unul nu prezintă măcar umbra unei păreri de rău! Nu. Toți hoții noștri sunt nevinovați, curați ca lacrimile Sfintei Fecioara Maria.
Palatele? Le-au crescut în curte, peste noapte, ei nu știu nimic, au fost la serviciu, bugetari, cine știe ce spirit antreprenorial le-or fi avut odraselele…
Conturile? Stai așa, că nu sunt ale lor. Nici vorbă! E vorba de o moștenire de la o mătușă, nevasta unui unchi din Frankfurt al unui coleg din școala generală.
Nu există autostrăzi, nu există spitale, cad tavanele școlilor și în curând vor cădea școlile întregi, sistemul de educație produce un număr record de analfabeți funcțional, însuși ministrul Educației pare că a deprins alfabetul în pripă, la școala de cadre.
Se fac glumițe, se miștocărește ideea de lege, apar dureri de mațe și junghiuri și tuse ca reflux alimentar (cum, nu știați?, are Marian Vanghelie), dar nu veți auzi vreodată unde de regret.
Și, la urma urmei, de ce ați auzi? Nu trăim într-o societate, ci într-o junglă, în care trebuie să te descurci și nu are nicio importanță valoarea personală, ci să știi pe cineva care știe pe cineva care știe pe cineva, sus, la Partid sau la Securitate. În junglă nu sunt regrete.
România este o țară destructurată, din lipsă de coloană vertebrală. Strict moral, locuim o nulă.
Acum, nu pretinde nimeni să ni se întoarcă infractorii spășiți din închisoare, să devină peste noapte anahoreți, să se retragă în pustie și să mediteze la deșertul pe care l-au lăsat în urmă. Nici chiar așa. Dar un regret, acolo, cât de mic…
Nu? Nu.
