Noi rămânem tot ca proștii

Ne uităm spre politic așa cum te uiți la circ – și, ce, nu avem motive? Politicile publice, cele care ar trebui să fie preocuparea politicului, cele care dau sisteme (de Învățământ, de Sănătate, de Transporturi), ne plictisesc. Nu, domnule! Nouă ne place să avem vorbe de care să ne agățăm.

Eficiența discretă ne scoate din minți. Noi adorăm scandalul. Ceea ce ne aduce în situația regretabilă de a fi interesați mai degrabă de numele combatanților. E vorba de alde Tudose (și câți ca el, care au servit patria până s-au buhăit prematur), de Grindeanu, de Dragnea, de Ponta, de Băsescu, de Udrea, de Năstase și de Iliescu însuși (bine, într-o notă de subsol, uneori e vorba chiar și de Bușoi).

E o abordare fundamental greșită. Stăm – Feți-Frumoși cum suntem – cu paloșul în mână și ne minunăm de câte căpățâni îi cresc balaurului după ce îi mai retezăm câte una (am scăpat de Năstase, ura!, am scăpat de Ponta, ura!, am scăpat până și de analfabetul funcțional-generalul-academician-doctor-făuritor-de-doctori Oprea, ura!).

Și cu asta, ca-n retoricele lui Constantin Tănase, ce-am făcut? Că n-am făcut. Singura evoluție pare să fie de la „Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii” la „Pleacă ai lor și vin ai lor, suntem proștii tuturor”.

Jucăm în Caragiale, desigur. Suntem pentru totdeauna între Brânzovenescu și Farfuridi (să se revizuiască primim, dar să nu se schimbe nimic; trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să o știm și noi!, din aceste dileme nu putem ieși), suntem tot între Ghiță (pupă-i în bot, și papă tot!) și cetățeanul turmentat. Și așa ajungem la bubă: relațiile de putere în țara noastră.

Cauzele și efectele

Fiindcă Dragnea și Grindeanu, marioneta pleacată atât de comic în căutarea bărbăției pierdute, Olguța și Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu sunt – așa cum ne tot amăgim, ca să nu ne luăm partea de vină – cauzele (deși întrețin, lamentabil, cercul vicios). Ei sunt, mai ales, efectele.

Ei sunt efectele ierarhiilor trucate, efectele lașităților noastre comune (s-au diluat dezinfectante prin spitale un deceniu întreg și cine a ieșit să urle adevărul?), efectele felului în care am păcălit, împreună, școala (ce, nu merge și așa?) și finanțele (ce, n-au furat toți?).

Ne tragem din daci, romani, dacă insistați, dar ne tragem, cum deja s-a tot constatat, și din Imperiul Otoman și comuniști. Suntem copiii șpăgii și ai pilelor, ai relațiilor, ai cunoștințelor. Chiar și cei care n-au dat și n-au luat, și n-au apelat la scurtături. Chiar și noi.

Trăim în lumea asta de lasă, că ne înțelegem noi, în care trebuie să știi pe cineva care știe pe cineva care știe pe cineva, fiindcă altfel nu se rezolvă. Și, atunci, ce e de făcut?

Suma odioaselor noastre defecte

Aleșii noștri sunt – vai! – doar suma odioaselor noastre defecte ca societate. Ei au crescut din nepăsare, din lehamite, din scârbă, din oportunism, din trădare. Sunt, dacă preferați, sublimarea defectelor noastre.

Așa că nu ne aflăm în prezența unor oameni care nu performează (cum să facă asta, dacă n-au decât meritul de a fi ai cuiva, într-un șir de slăbiciuni și complicități?), ci a unor sisteme fundamental greșite care-i generează iar și iar și iar.

Trăim, deci, cu minime excepții, sub algoritmul promovării incompetențelor și, mai rău, a hoților. Și – încă mai grav – sub aprobare unanimă. Critica nu mai îngăduită nici măcar formal (Partidul e o voință, iar voință e unica, se știe).

Căci România e construită ca o piramidă de puteri feudale. Trăim, de fapt, în interiorul unui șir de matrioști, în continuarea tovarășului Ceaușescu (și a tovarășei Ceaușescu, se înțelege).

Avem un Ceușescu mic înghițit de un Ceaușescu mai mare și mai mare și mai mare și mai mare. Și ne mai și mirăm de ai noștri cum se miră rușii că la vârf ajunge, până la urmă, întotdeauna un Putin.

Și mai clar: avem Ceaușescu în școlile copiilor noștri, avem Ceaușescu în spitalele unde ne ducem fără mari speranțe să ne vindecăm, avem Ceaușescu la Fisc și avem Ceaușescu – căpitan de județ.

Avem Partidul și avem Securitatea, și avem și lupta dintre ele, avem jumătate din țară tot în – cel mult!- Republica Socialistă România, dacă nu de-a dreptul în Evul Mediu Timpuriu.
Mai avem: banane și televizoare color. Și alt proiect de țară nu ne-a mai animat. Mai avem: dreptul să fim badante prin Italia și să umplem bordelurile Occidentului și, desigur, să ne împlinim potențialul academic oriunde. E o lume liberă.

Cealaltă Românie se străduiește să intre în secolul XXI, și eforturile ei au, de asemenea, ceva caraghios, și tragic, în nesfârșitele noastre forme fără fond. Și, cum-necum, ne-am târât în Europa și nu suntem de capul nostru (un amănunt, de altfel, decisiv).

Iar conflictul dintre aceste țări are în mod fundamental – dacă vom privi puțin mai atent – de-a face cu cultura puterii.

Și așa ajungem la esența războiului civil, din fericire moale, flasc, din țara noastră: ne-a crescut în ultimele decenii, între cele două clase tradiționale, boierii și oamenii de pe moșia lor (crescută de la buget, se înțelege), o foarte subțire clasă de mijloc, care încearcă să-și impună ideile despre ce ar trebui să facă (și mai ales să nu facă) puterea.

Aici ne aflăm. Iar Dragnea și Grindeanu și toți cei care vor urma sunt doar reflecția chipului nostru în oglindă. Vi se pare odios? Este.

Pentru că – din toată educația care ne lipsește – cel mai mult ne lipsește educația de nu abuza de putere și de a nu tăcea în fața abuzurilor de putere.

Și niciun proiect politic nu va reuși în România până când nu se va dezvolta de jos în sus. Și abia mergând acolo, la baza societății, putem vedea întreagă ruina care a crescut sub șandramaua noastră plină de fudulie și sclipici.

Cu alte cuvinte, țara se îndreaptă într-o direcție atât de greșită, că nu ajungem nicăieri nici dacă îi alungăm cu pietre pe pungași, într-un necesar preludiu la Justiția noastră (care oricum e mai mult șchioapă decât oarbă).

Trebuia început exact din sens invers și de aceea va mai dura decenii. Iar puterea care ocolește acest fapt elementar nu urmărește, din păcate, decât să-și conserve și să-și lărgească privilegiile.

Dragnea? Grindeanu? Tudose? Vor tot urma. Fiindcă nicio putere necontestată în mod real (iar politicul, cetățeni, se contestă cel mai eficient creând alternative politice oneste) nu poate să dea ceva mai bun.

Și de aceea, întotdeauna, totul.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să