Nu e nimeni acasă
Copilul plânge. De stres, oboseală și tensiune. Părinții trag de tine. Tot mai au ceva de spus despre decizia ta, deși ai discutat în detaliu motivele plecării. De fapt, toți au ceva de spus. De la vecinul care își spală mașina în parcare, la taximetristul care te întreabă unde pleci. Toți te sfătuiesc, neîntrebați, ce să faci, cum să-ți drămuiești banii, cum să te orientezi când ajungi acolo, pe tonul că oricum știu exact prin ce treci și ce e în sufletul tău. Până la urmă, au fost și ei „acolo”. Sau au și ei pe cineva „acolo”. Prietenii te încurajează. Dar totuși „te duci acolo să fii sclavul altora?”, îi mai auzi cum îi ia gura pe dinainte.
Ai luat decizia să pleci, cu toată familia, și ești gata să mergi până la capăt. Aveai un job, dar ai demisionat. „Pentru că aici nu se mai poate”. Pentru că, da, faci parte din middle-class, dar chiar și așa, la final de lună, tragi linie și nu-ți ajung banii. Copiii învață bine, iau premii la școală, dar ai sentimentul că nu se va alege nimic de ei dacă rămân în țară. Ai încercat să faci și aici ceva doar că te-au strivit cu taxe sau șpăgi și s-a dus totul naibii. Da, ai înghețat și în Piața Victoriei și ți se pare că ai înghețat degeaba.
Mai sunt câteva zile și încă nu ai terminat de făcut tot ce trebuie: acte de liberă trecere, vizite la medic pentru analize și drumuri la școli ca să închei situația copiilor… Și în tot timpul ăsta te gândești că poate mai ai timp și de tine. Că poate mai ai când să vizitezi locurile de care sigur îți va fi dor. Că ai să mănânci ceva ce-ți place și care nu se găsește „acolo”. Sau măcar că ai timp să te tunzi. Însă totul se îngustează, tensiunea crește, dormi prost și mănânci pe sponci și ultima zi pe care o vei petrece în țară a venit și te trezești din când în când privind fix în pământ sau oftând din toți plămânii.
Statisticile spun că putem multiplica aceste trăiri de milioane de ori, în încercarea nebună de a cuprinde dimensiunile unei drame de necuprins: milioane de români părăsindu-și țara care i-a dezamăgit.
Am petrecut câteva săptămâni alături de o familie care a ales să plece. O familie cu doi copii din așa-numita clasă de mijloc. În țară au fost angajați ca asistent de imagine într-o televiziune și ca operator de date pentru o mare companie de telecomunicații. Nu câștigau enorm, dar nici nu duceau lipsă de nimic. Oameni tineri, cu aspirații și cu putere de muncă. Oameni cu care, în mod normal, se clădește o țară.
Cei doi se numesc Dana și Daniel Deoancă și au ales să emigreze în Anglia. Însă ar fi putut să se numească oricum și să emigreze oriunde, pentru că povestea lor nu e un caz izolat, ci imaginea simbolică a unui fenomen: români care pleacă definitiv, printre munți de bagaje, din autogări și aeroporturi aglomerate, copleșiți de frustrări, dezamăgiri și nenumărate regrete.
