O glumă proastă a lui Orwell (Pacientul cu numărul 12)
Ieri, un tânăr din Piatra Neamţ a fost trimis în Belgia cu arsuri pe 70% din suprafaţa corpului, după ce niciun spital din ţară nu a putut să-l primească. E al 12-lea mare ars din această ţară, iar spitalele româneşti nu sunt în stare să îngrijească decât 11 astfel de pacienţi. E, totuşi, un progres: în urmă cu 3 ani, puteau îngriji 10.
Numai că tânărul n-a fost primit cu braţele deschise nici în Belgia, iar motivul e pe cât de absurd, pe atât de real: pacientul e român, iar România a rămas cu datorii serioase de ultima oară când îşi trimisese cetăţenii să-şi caute salvarea peste hotare. S-a întâmplat chiar în această vară, când doi mineri de la Cariera Pinoasa, din cadrul Complexului Energetic Oltenia s-au electrocutat în urma unui accident de muncă. Au fost pacienţii cu numărul 12 și 13. Şi, când trebuie să te confrunţi cu incompetenţa unui stat prea bolnav ca să aibă grijă de propriii pacienţi, să fii numărul 12 sau 13 e egal cu o condamnare la moarte.
Şi ăsta nici măcar nu e cel mai revoltător aspect din această poveste. Ieri, lacrimile ministrului Sănătăţii făceau înconjurul televiziunilor: „Au fost momente de nervozitate, de emoţie, dar acum pacientul este în drum spre Belgia“, se lamenta Sorina Pintea, ca şi când România s-ar confrunta prima oară cu un astfel de caz şi doar plânsul său providenţial ar fi putut salva situaţia. Tot acest teatru s-a difuzat şi la televizorul celor doi mineri din Valea Jiului; şi n-a fost deloc greu pentru aceştia să-şi amintească momentele pe care le-au trăit astă vară.
Şi-au amintit ieri şi despre neputinţa doctorilor din Rovinari atunci atunci când i-au primit aşa, cu arsuri pe mai bine de 60% din suprafaţa pielii, şi despre incapacitatea medicilor de la Spitalul de Arşi şi de la Floreasca, adică unităţile medicale în care statul a investit milioane de euro după tragedia de la Colectiv. Şi-au adus aminte şi cum au ajuns la spitalul Charleroi din Belgia cu trei infecţii nosocomiale care i-au adus în pragul morţii. Şi, poate cel mai dureros, şi-au amintit cum, după aproape două luni de spitalizare, statul român a uitat, pur şi simplu, de ei. Cum au fost externaţi pe cuvântul unui medic român, care a promis în numele statului că spitalizarea în valoare de 28.000 de euro va fi achitată în cele din urmă (dar n-a fost achitată). Și-au amintit cum, abandonaţi în Bruxelles, şi-au cumpărat singuri bilete de avion ca să se întoarcă acasă.
Finalul poveștii e dezarmant: cei doi bărbaţi s-au înghesuit în avionul de București, împreună cu alți români plecați la muncă sau la Parlamentul European. Am mers la Otopeni să-i întâmpinăm, având în minte o listă lungă de întrebări. Câteva erau ca de la jurnalist la pacient, dar cele mai multe erau ca de la cetățean la cetățean; cu toții trăim sub aceeași primejdie, în această țară cu 11 paturi. Când au ieșit pe poarta de la Sosiri, n-am apucat să le punem nicio întrebare, pentru că am înțeles din privirile lor: le era frică.
„Noi nu trebuie să comentăm prea mult, că noi tot aici trăim. Suntem fericiţi pentru că suntem vii, dar e mai bine să nu vorbim mai mult“. Veniseră aşa, de capul lor, cu un avion de linie low-cost, în hainele alea compresive care le înveleau inclusiv degetele. Erau speriaţi şi neputincioşi. Le cărau nevestele genţile prin aeroport, atât de amărâţi erau! Şi tot le era frică!?
Mai mult decât frica de moarte, pe care o cunoscuseră atât de bine, le era frică de viaţa lor în această ţară. De viitorul lor într-un stat care, în loc să-i protejeze, îi abandonează. De un stat care, de fapt, nu mai există pentru cetăţenii săi; care mai poate garanta doar frica pentru ziua de mâine. Iar un stat care se străduieşte din răsputeri să nu existe decât prin frică nu e nimic mai mult decât o glumă proastă a lui Orwell.
