Oamenii din Casa Speranței. Un documentar mai mult despre viață și mai puțin despre moarte
În 1992, cetățeanul englez Graham Perolls merge cu un braț de acte la Direcția Sanitară Brașov ca să înființeze prima fundație de îngrijiri paliative din România: „Hospice Casa Speranței“. Funcționarii brașoveni se uită lung la cuvântul „paliativ“ și istoria păstrează replica unuia dintre ei: „Asta și magia albă ne mai lipseau“.
Al doilea cuvânt-problemă în propoziție era „fundație“. O fundație care oferea tratament medical gratuit pentru bolnavii de cancer cu dureri insuportabile. În țara și în epoca în care nimeni nu mai avea încredere în nimeni, un străin cerea tocmai asta: încredere. Românii se încruntau și spuneau printre dinți „fundațiile-astea…“, lăsând fraza neterminată pentru a nu spune ei mai multe.
Câteva luni mai târziu, într-o garsonieră de la etajul patru al unui bloc din Brașov, o asistentă medicală pe nume Sylvia Jarret stă lângă patul unui tânăr muribund și-l întreabă, cu puținele cuvinte românești pe care le-a învățat: „Aveți durere?“. Tânărul dă din cap că da. Englezoaica îi instalează o perfuzie electronică din care curge morfină la intervale regulate. Cei doi discută mult despre medicină și despre credință, apoi femeia spune: „Să ne rugăm…“. Tânărul de pe pat are un moment de neîncredere: „stați puțin, ce religie aveți dumneavoastră?!“.
Alt bloc, altă familie strânsă în jurul unui bolnav de cancer fără șanse de vindecare. Asistenta administrează calmantele, iar bolnavul, un general în rezervă, se înseninează: „Așa mai da!“. Până atunci stătuse pe algocalmin și bitter suedez. Asistenta își strânge ustensilele și spune că va reveni peste două zile cu alte doze de morfină. Nevasta generalului scoate din cămară o cutie de cafea și i-o întinde asistentei: „Pentru că ați fost drăguță…“. Englezoaica se miră, spune că nu are nevoie de cafea și iese grăbită din apartament. Nevasta generalului încearcă să afle de la șoferul asistentei, care e român de-al nostru, motivul refuzului: „Doamna mi-a zis că nu acceptă. Înseamnă că n-o să mai vină, nu? Nu i-a convenit ceva…“. Șoferul se străduiește să-i explice ceva de neexplicat în România anului 1993: că atunci când un cadru medical refuză o atenție, nu înseamnă că s-a supărat pe pacient.
De atunci a trecut mai mult de un sfert de secol, iar Hospice Casa Speranței a construit de la zero două spitale în România, a îngrijit peste 30.000 de pacienți, a luptat pentru a introduce paliația în sistemul românesc de sănătate și pentru a facilita accesul la opioide. A angajat sute de oameni, români de-ai noștri, și i-a învățat cum să lucreze cu bolnavii aflați în suferință. Dar a mai făcut ceva, un lucru care nu vine neapărat în ajutorul bolnavilor, ci contribuie la sănătatea unui popor: a pus umărul la restabilirea legăturilor de încredere dintre oameni. Sute de mii de români au aflat de această casă a speranței, direct sau prin intermediul rudelor – pacienți, voluntari, donatori – și au început să lepede resentimentele față de străini, neîncrederea în binele care vine necondiționat, teama de a sta în fața medicului. Lupta pentru alinarea durerii a devenit o luptă comună, indiferent de religie sau clasă socială.
Am adunat într-un film documentar câteva povești și câțiva oameni care, fără să-și dorească neapărat asta, au scris istoria paliației din România. Un film documentar mai mult despre viață și mai puțin despre moarte, pentru că Hospice Casa Speranței este și pentru cei care au viața înainte.
Pentru subtitrare activați butonul „Subtitles“ din partea de jos a playerului video.
HOSPICE Casa Speranței asigură servicii gratuite de îngrijiri paliative pentru adulți diagnosticați cu cancer și pentru copii cu diferite boli, având speranța de viață limitată (cancer, leucemie, distrofii neuro-musculare, malformații congenitale, insuficiențe cronice de organ și alte boli rare incurabile).
Material realizat cu sprijinul Suvoda
