Profesori în halate albe

• Câteva mii de copii sunt forţaţi, în fiecare an, să întrerupă temporar sau definitiv şcoala, iar diagnosticele pe care le primesc îi închid pentru lungi perioade în saloane de spital, departe de lecţii şi de colegi.
• Cei mai norocoşi dintre ei reuşesc însă să se ţină de carte. Şi asta pentru că o mână de profesori îi vizitează în fiecare zi în saloane pentru a le preda în continuare matematică, română, biologie şi alte lucruri despre lumea în care se vor întoarce cândva.
• Nu doar ca elevii să nu piardă lecţiile, ci mai ales ca să-şi regăsească speranţa şi pofta de viaţă. Să regăsească, dincolo de investigaţii medicale şi tratamente, normalitatea din care au fost obligaţi să iasă.
• Aceasta este povestea dascălilor în halate albe şi a celor mai silitori elevi de pe paturile de spital.

Cosmin* a descoperit pictura aici. Aşa îşi petrecea puţinele momente de linişte. Îşi crease o lume a lui, numai din acuarele şi bunătate. Numai în culorile lui. Prefera acea lume oricărei alte lumi pe care o putea vedea cu ochii. Până la urmă, s-a mutat de tot acolo. Avea 12 ani.

Miruna s-a îndrăgostit de teatru. Cel mai mult voia să joace rolul Fecioarei Maria la serbarea de Crăciun. Să fie ea cea mai frumoasă actriţă. Şi dorinţa i s-a îndeplinit. A fost ultima sa dorinţă. Miruna avea 13 ani.

Maria şi-a descoperit talentul literar. Formulele de la fizică îi dădeau bătăi de cap, aşa că, în loc să calculeze unghiuri de refracţie, a aşternut pe hârtie versuri. Maria are 13 ani şi, probabil, va mai scrie multe poezii. Deocamdată însă trebuie să mai rămână aici o vreme.

Aici e Spitalul Fundeni. Secţia oncopediatrie. Locul unde copiii devin adulţi sau rămân definitiv copii.

Cosmin, Miruna şi Maria sunt doar o parte dintre sutele de şcolari care ajung în fiecare an în astfel de locuri. Adică într-o lume medicală necunoscută, fără reperele lor de copii, fără prieteni, de-a v-aţi ascunselea şi ţomapan. Sunt înconjuraţi de halate albe şi de dispozitive ciudate şi nimeni nu le poate explica de ce tocmai ei trebuie să ia o pauză de la planul lor ambiţios de a descoperi lumea. De aici, din saloanele astea aseptice, le e tare dor de colegii lor de la şcoală, de profesori şi de toate jocurile din recreaţie. Le e dor de normalitate.

Cosmin, Miruna şi Maria n-au abandonat niciodată şcoala, în ciuda lunilor în care au locuit în acest spital. În fiecare zi, între tratamente şi tot felul de analize, în saloanele lor s-au ţinut lecţii serioase de matematică, fizică, biologie, geografie şi alte materii din programa şcolară.

Pentru câteva ore din zi, Cosmin, Miruna şi Maria au uitat de perfuzii, de durere şi de toate interdicţiile medicilor. S-au simţit ruşinaţi când nu şi-au făcut tema şi s-au simţit mândri atunci când au dat numai răspunsuri corecte. Ca nişte copii normali ce sunt. În cele din urmă, vor ieşi din saloanele astea şi se vor întoarce în clasele din care au plecat. De aceea, nu-şi permit să piardă materia, să rămână în urma colegilor. Aşa că trebuie să fie silitori şi la şcoala asta temporară. La şcoala de spital.

Aproape 5.000 de copii din România sunt bolnavi de cancer. Anual, sunt diagnosticate până la 500 de noi cazuri. Autorităţile nu au însă o evidenţă exactă a acestor bolnavi.

Şcoala de spital şi-a deschis cursurile la Institutul Clinic Fundeni încă din anul 2011. A fost construită la iniţiativa doamnei profesoare de fizică Fotinica Gliga (foto) şi a domnului profesor de istorie şi geografie Mihai Benchea. Ei au fost cei care au înfiinţat Asociaţia Profesorilor şi Educatorilor din Spitale. Au făcut-o având ideea asta în minte, că educaţia e un drept fundamental şi că nimeni nu poate întrerupe acest proces numai pentru că nu vrea să se aplece asupra nevoilor speciale ale copiilor. La început, în asociaţie erau doar cinci profesori.

Mai întâi, au funcţionant aşa, pe bază de voluntariat şi din mărinimia celor care au donat bani pentru ca astfel de cursuri să poată avea loc. Cu toate că, la nivel formal, Legea educaţiei le asigura acest drept. Iată ce spune articolul 52 din Legea 1/2011: „Pentru copiii, elevii şi tinerii cu boli cronice sau cu boli care necesită perioade de spitalizare mai mari de 4 săptămâni se organizează, după caz, grupe sau clase în cadrul unităţii sanitare în care aceştia sunt internaţi“.

25 de profesori predau la şcoala din Spitalul Fundeni.
Potrivit datelor Ministerului Educaţiei, în România sunt 215.289 de profesori.

Numai că, în România, existenţa unei legi nu implică mereu aplicarea ei. Fotinica Gliga vorbeşte despre perioada de început a şcolii de spital ca despre călătoria lui Sisif spre vârful muntelui: „Scriam mailuri kilometrice către profesori, către diriginţi, în care explicam: legea există din 2011, elevii pot beneficia de şcolarizare în spital! Noi, practic, trebuia să îi rugăm să citească legea. Deci, a fost numai cu rugăminţi. Dacă voiau, treceau notele în catalog, dacă nu voiau, nu treceau“.

Când nu găseau înţelegere de la dascăli, copiii care treceau prin internări de lungă durată trebuiau să-şi îngheţe anul şcolar. Iar asta însemna nu doar că puteau pierde examene importante, ci şi că, după tratamente şi operaţii teribile care-i lăsau fără energia lor de copii, rămâneau fără colegii de clasă, marginalizaţi, deci fără motivaţia de a continua şcoala.

În acest moment, sunt organizate cursuri pentru elevii cu internări de lungă durată doar în trei oraşe din România: Bucureşti, Sibiu şi Cluj-Napoca. Legea obligă însă toate spitalele să le garanteze acestor copii accesul la educaţie. Managerii de spital sunt cei care ar trebui să pună la dispoziţie această facilitate în unităţile pe care le administrează.

În 2015, lobby-ul făcut de cei doi prin cancelariile de la Ministerul Educaţiei a determinat o schimbare esenţială: şcoala de spital a devenit şcoală formală, adică îşi desfăşoară activitatea în subordinea inspectoratelor şcolare, iar profesorii sunt plătiţi de stat, nu în funcţie de succesul celor care adună sponsorizări. Acum sunt 25 de profesori numai la Fundeni, iar şcoala de spital are dreptul de a organiza examene de evaluare naţională sau de bacalaureat.

Sigur că situaţia e departe de-a fi perfectă. Profesorii sunt plătiţi cu ora sau sunt cu completare de normă şi niciunul nu e titular pe post. Pentru a se întreţine, cei mai mulţi au două locuri de muncă. Deşi au o pregătire specială, în nomenclatorul meseriilor nu există încă meseria de profesor de spital. Profesorii sunt profesori şi atât. Le spunem noi profesori de spital, pentru că, de fapt, asta fac. Iar pentru copiii aceştia care au fost obligaţi să se mute în Spitalul Fundeni sunt, poate, cea mai puternică legătură cu lumea pe care au părăsit-o temporar.

Lecţia de fizică

Ar fi trebuit să vedeţi o lecţie de fizică condusă de Fotinica Gliga, căci această profesoară are capacitatea de a face ca principiul al III-lea al mecanicii să fie fermecător chiar şi pentru cel mai dezinteresat elev. Ar fi România plină de ingineri dacă ar putea preda ea în fiecare şcoală! „Dacă pot să obţin un zâmbet pe figura copilului în momentul în care îi predau o materie atât de grea, mie mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de picior. De ce? Pentru că, pentru 15-20 de minute, copilul acesta nu s-a mai gândit la boala lui. S-a gândit că este la şcoală şi că mă are pe mine acolo şi poate să mă întrebe orice legat de materie. Şi era fericit că a descoperit ceva nou. Şi că poate să facă ceva interesant în timp ce e cu perfuzia în mână. Şi mai e un lucru extrem de important: complianţa la tratament a copiilor creşte foarte mult prin această metodă.“

Dar mai mult ar fi trebuit să vedeţi ce bucurie e, de pildă, în salonul Mădălinei atunci când se sună pentru ora de fizică. Chiar dacă, uite, nici de data asta eleva nu şi-a scris singură tema; a ajutat-o mama. Primise un test grilă, trebuia doar să încercuiască varianta corectă şi, cu toate că ştia toate răspunsurile, n-a încercuit nimic. I-a dictat mamei soluţiile şi atât.

Mădălina nu-i deloc un elev indolent. E foarte silitoare! Şi îi plac mai ales matematica şi fizica. Ar fi scris singură tema, dar e dreptace şi perfuzia îi vine direct în mâna dreaptă. Iar medicamentele i-au cam afectat vederea. După ce i-au găsit cancerul ăsta nenorocit, Mădălina nu prea s-a mai ocupat aşa mult de teme. Dar se bucură ca un copil când cei care intră pe uşă nu au în mână tratamente, ci caiete.

Mădălinei îi plac mai mult profesorii de la spital decât de cei de la şcoală. Sunt singurii oameni de aici care, în loc să-i vorbească despre situaţia sa specială, o privesc ca pe un copil normal, care poate face aceleaşi lucruri ca orice alt copil de vârsta ei. Iar asta-i dă multă încredere Mădălinei. Pentru că şi ea crede că e un copil ca toţi ceilalţi. „Mie mi se pare un lucru extraordinar că încă cineva a contribuit la această atmosferă într-o secţie de spital. Care nu trebuie să fie o sperietoare şi o închisoare. Trebuie să fie un loc în care copiii îşi găsesc şi sănătatea, şi liniştea sufletească, dar merg şi mai departe cu şcoala“, spune doamna profesoară.

Fotinica Gliga şi echipa sa de profesori de spital ţin cursuri la Institutul Oncologic Bucureşti, la Institutul Clinic Fundeni, la Spitalul Marie Curie şi la Centrul Naţional Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii „Dr. Nicolae Robănescu“. „Atunci când noi, profesorii, suntem alături de copii, ei se simt ca în clasă. Mie îmi place să le spun următorul lucru: «Când, în şcoală, credeţi că aţi avea voi un profesor care să vorbească doar cu voi, şi nu cu 30 de copii? Şi să nu înţelegeţi nimic şi să nu scrieţi nimic de pe tablă? Uite, numai acum vi se întâmplă, aşa că hai să ne bucurăm şi să învăţăm bine, ca lucrurile de aici să vă rămână în minte şi când vă întoarceţi la şcoala voastr㻓, povesteşte Fotinica Gliga.

Iar când se întorc la şcolile lor, copiii aceştia nu doar că ajung la clasă cu toate temele făcute, ci vin cu o motivaţie aparte. Vor învăţa bine şi vor fi oameni de succes atunci când vor creşte mari.

Iată, Adrian a absolvit Kinetoterapie, Dana învaţă cel mai bine la şcoala sanitară, iar Delia nu doar că a absolvit medicina, dar a convins-o şi pe mama ei să facă acelaşi lucru. Şi poate că exemplele astea sunt, de fapt, cele mai frumoase poveşti de pe holurile şcolii de spital.

*Numele tuturor copiilor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

Acest material a fost realizat cu sprijinul Coca-Cola