Regele a murit, trăiască Partidul!

Pe 3 ianuarie 1948, Regele Mihai era alungat din țară de cei care aveau să pună bazele României comuniste. 70 de ani mai târziu, urmașii lor îngenunchează lângă soclul Regelui și aprind candele în memoria sa, având în spate câteva mii de oameni aduși să mimeze tristețea și să le hrănească orgoliul. Nu este o răzbunare a istoriei, este doar o mare ipocrizie. Regele a murit, Partidul merge mai departe.

Regele Mihai s-a stins din viață, în urmă cu șase zile, la reședința sa din Elveția, încurcând programul de manifestații politice pe care Partidul le anunțase în toată țara. Repliată din mers, organizația județeană a PSD Dolj a înlocuit mitingul de înfierare a statului paralel cu un marș de omagiere a Regelui Mihai.

A fost o acțiune scurtă și confuză în care câteva mii de țărani aduși de prin toate colțurile Olteniei au mărșăluit pe străzile Craiovei, s-au uitat la statuia Regelui, au făcut câteva glume și s-au întors acasă. În fruntea lor s-a aflat Olguța Vasilescu, în prezent ministru al Muncii și lider PSD Dolj. În trecut, membru fondator al Partidului România Mare (la 17 ani) și copil de suflet al lui Corneliu Vadim Tudor. Care, la mijlocul anilor ’90, scria așa:

„Ce ne facem cu strigoiul Mihai Bâl-Bâl, care dă iar târcoale României? Într-un interviu acordat postului de radio «Vocea Americii», bătrânul handicapat i-a reproşat lui Corneliu Coposu că nu şi-a ţinut angajamentul şi nu-l poate instala pe tron. Măi, frate, dar şi dacă încercaţi vreo răzmeriţă dacă n-o să vă facă piftie muncitorii şi gospodinele să nu-mi spuneţi mie «cuţu»”.

În aceste rânduri, repetate până la demență în paginile ziarului „România Mare”, se afla toată repulsia pe care nomenclatura de partid, trecută cu bine peste momentul Revoluției, o avea față de Regele Mihai, privit, în acei ani, ca o amenințare la menținerea sistemului care le perpetua privilegiile. Partidul a ieșit învingător pentru că s-a bazat pe manipularea mulțimilor. Aceeași mulțime pe care ar fi scos-o atunci „să-l facă piftie” pe Rege și pe care tot Partidul a scos-o acum nu să-l omagieze, ci să-i arate cât a rămas de puternic.

Olguța Vasilescu, discipolul celor care în anii ’90 îl înfierau pe Regele Mihai, n-a avut nicio reținere să îngenuncheze cu o candelă în mână și să aducă omagii pioase. Iar miile de oameni așezați în spatele ei, au transmis și ei ce li s-a spus să transmită, repetând obsesiv cuvintele tipărite și în comunicatele de presă ale Partidului: „Regele a făcut multe pentru Craiova. A înființat Universitatea și Filarmonica”.

Priviți reportajul de mai jos cu îngăduință. Sunt oameni pe care Partidul îi urcă de zeci de ani în autobuze și îi duce acolo unde are nevoie, iar noi ne repezim cu camerele de filmat și îi luăm la întrebări. Știu și ei că nu ar trebui să fie acolo și încearcă să se ascundă în spatele glumelor. Îi simți că ar vrea să fie în altă parte și că, de fapt, nu le pasă nici de Partid, nici de Rege, nici de alte lucruri complicate care le influențează viețile și pe care nu le-au înțeles niciodată. Până la urmă, în acest videoreportaj există și un om care nu poate fi bănuit de nicio urmă de falsitate: îl găsiți la final, cere un pronostic la viitorul meci al Universității Craiova.

SUSȚINE PROIECTUL RECORDER
DONEAZĂ PENTRU JURNALISM
Conținutul nostru este gratuit, însă n-ar fi posibil fără oameni care plătesc pentru el. Salariile jurnaliștilor, deplasările în țară și toate celelalte cheltuieli necesare pentru funcționarea unei redacții sunt susținute din donațiile cititorilor. Contribuie și tu!
Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să