În urmă cu câteva zile, Guvernul de la București făcea un bilanț: dintre ucrainenii care s-au refugiat din calea războiului trecând granița în România, 80.000 au ales să rămână aici. Majoritatea sunt femei. 30.000 sunt copii.

Aceste cifre nu au însă cum să cuprindă drama personală pe care o reprezintă fiecare dintre aceste 80.000 de cazuri. Nu pot arăta îngrijorările fiecărei mame sosite în miez de noapte în Gara de Nord. Și nici frica mută a fiecărui copil care o însoțește. Statisticile nu cuprind tristețea, dar nici luciditatea de care dau dovadă mulți dintre acești refugiați. Mii de femei refugiate în România au găsit curajul – la nici 24 de ore de când pierduseră totul – să se oprească și să întrebe: „Unde putem munci aici?”. Sau: „Unde poate să meargă copilul meu la școală?”.

Sunt mii de femei fugite din calea bombelor din Ucraina care nu au paralizat în fața dezastrului și care acum încearcă să-și continue viața pe teritoriul României.

Fiecare persoană din această sumă de 80.000 este, de fapt, o viață frântă, dar care poate fi reparată. Asta crede Irina Popescu, care de când a început războiul din Ucraina își împarte timpul între familie și Gara de Nord, de unde preia mame refugiate, cărora le găsește cazare, dar le oferă și sprijin să înceapă vieți cât de cât normale, să se angajeze sau să găsească școli pentru copii.

Alyona Tikhonova este din Harkov, oraș pe care armata rusă l-a bombardat masiv, iar înainte de izbucnirea războiului lucra ca stilistă. S-a refugiat în România și, la doar două zile după ce a fost preluată și cazată de Irina Popescu, Alyona a găsit puterea de a se angaja, de a căuta o școală pentru copilul ei și de a începe să-și reclădească viața aici, la București.

Anastasiia Konovalova este o tânără profesoară din Odesa, care, din momentul în care a ajuns în Gara de Nord, împreună cu băiețelul ei de doi ani, a început să caute un loc în care să-și continue activitatea didactică. A reușit, în numai o săptămână, să convingă autoritățile din România să ofere spațiu pentru ca aproape 300 de copii ucraineni să poată merge la școală. „Asta e forma mea de rezistență”, spune Anastasiia, convinsă că, la un moment dat, se vor întoarce cu toții acasă și că doar educația le poate salva copiii de urmările războiului.