„Români, ieșiți din case și vedeți lumea! S-ar putea să vă placă”

Acum, când depresia post-concediu se așterne peste birourile și atelierele de lucru ale României, vă aducem la cunoștință că se poate și altfel.

Florin Moraru e un individ obișnuit, numai că, privit cu ochii unui sedentar, poate părea o ciudățenie de om. Florin se bate în cuști, în întreceri sportive netrucate. Anul trecut și-a luat soția, au încălecat pe motor și au plecat fără o destinație anume. Pe drum au prins trei taifunuri, un cutremur și un uragan. Florin sare cu parapanta, conduce bine orice are roți, știe mecanică, face tatuaje, și-a făcut un bar, chiar dacă n-avea bani să-și facă un bar. Are treizeci de ani și spune că săritul cu parașuta i se pare, acum, plictisitor. Ascultați aici poveste! 385 de zile, prin 45 de țări, fără GPS…

În 2016, Florin Moraru și soția sa, Diana, au străbătut Mongolia și n-au văzut trei zile un om. Au trăit pentru mai multe săptămâni în Japonia, e fabuloasă țara asta în felul ei, dar nu le-a plăcut acolo, nu te înțelegi cu niponii – sunt prea stricți. Au depășit patru defecțiuni severe ale motorului pe care, fie și în deșert, le-au rezolvat prin improvizații mecanice. Doi ruși beți i-au luat de pe marginea drumului, când nu mai aveau de niciunele, și i-au dus într-un motel, în pustiu, apoi s-au făcut nevăzuți. Au rămas fără bani, iar atunci Florin s-a bătut în cușcă pentru 200 de dolari, în Las Vegas. Altădată au luat masa cu traficanți columbieni de droguri – au dat traficanții o masă. Florin Moraru duce o viață zbuciumată și veșnic în alertă, dar la care nu mai poate renunța.

„Lumea trebuie să înțeleagă cât de groaznică e limitarea pe care ți-o dictează psihicul“

FLORIN MORARU

Povestea sa începe în Ploiești, Prahova. Când era mic, Florin era printre cei mai mici. Îl băteau colegii. În primul an de liceu, răbdarea n-a mai fost la locul ei. ”Am zis să mă apuc de arte marțiale. De orice. Și, până la finalul anului, să-i bat pe toți”, povestește acum, la 30 de ani.

Nu are aspect de bătăuș. Te poate intimida ținuta de motociclist, dar ochii îi sunt blânzi. Nu-l vezi făcând rău. Nu-l vezi bătându-se până la knock-out într-o cușcă. Dar o face.

Lumea așa l-a cunoscut prima dată: luptător de MMA. E la un search distanță, pe youtube, dacă vă pasionează astfel de sporturi: judo, kickboxing, MMA, shotokan tradițional, aikido și unifight.

”Bătaia” din copilărie l-a dezbrăcat de frică. Iar un om imun la frică e capabil de lucruri extraordinare. Mesajul pe care Florin îl transmite acum îi vizează pe cei pasionați de călătorii, dar și pe cei care n-au părăsit țara sau cartierul în care locuiesc, pe cei timizi, pe cei care se autolimitează, dar și pe cei care cred că vacanța ideală se consumă în pădurea Băneasa. Florin are ceva de spus pentru toți.

„Ar fi fost extraordinar să fac asta la 20 de ani“

Pe lume sunt călători și sunt oameni care se plimbă. Un călător nu bifează un oraș, un monument turistic, o țară. „Când ai bani ești turist, abia când nu mai ai bani te poți considera călător”, explică Florin. Un călător se construiește cu fiecare loc pe care-l simte. E și o poveste de dragoste. Între doi oameni și fiecare colț al lumii.

Anul trecut Florin și Diana au constatat că au niște bani, vreo 10.000 de euro, așa că au plecat în jurul Pământului, pe motor. „Dar banii sunt un nimic în fața imprevizibilului”. A fost greu? Nu prea: “Am plecat. Simplu. Rămân cu marele regret că n-am făcut-o mai devreme. Ar fi fost extraordinar să fac asta la 20 de ani”. World Ride 2016 s-a numit proiectul. Au încercat să strângă și două-trei sponsorizări, dar în România te lovești de multe piedici. Iar, după cum vom observa, banii n-au fost, nici pe departe, destui.

”Am făcut toată Europa, din Finlanda am trecut în Rusia. Am continuat cu Siberia, Mongolia, Coreea de Sud, Japonia, SUA, iar din State spre Argentina, unde a murit definitiv motorul. N-am mai avut cum. Dar ne întoarcem. Mai avem Australia, Africa și, chiar în curând, mergem în Canada pentru că n-am apucat.”

Cartea, banii și Karma

După el are o agendă groasă. Cu o copertă de tip pergament care simbolizează harta Pământului. O agendă plină de notiție, bilete, ștampile și amintiri: ”Da, mă chinui de ceva vreme să scriu o carte și sper să pun punctul final în scurt timp. N-o fac pentru bani. Am discutat cu soția și cred că o vom lansa pe internet, la liber, în format PDF. Lumea trebuie să înțeleagă cât de groaznică e limitarea pe care ți-o dictează psihicul și, deși sună a clișeu, că absolut orice e posibil.”

L-am întrebat de cheltuieli, iar el a ridicat din sprâncene: ”Pe drum realizezi că lucrurile sunt mult mai simple decât ți-ai imaginat. Banii n-o să mai fie o problemă de acum. Am văzut și, în primul rând, am trăit Karma. Am ajutat și, întotdeauna, am fost ajutat. Eram în sudul Rusiei și rămâneam fără baterie la telefon, epuizasem orice variantă de cazare. Au trecut doi ruși pe lângă noi. Beți. Vorbeau jumătate rusă, jumătate engleză: ‘Ce căutați aici?’. I-am spus că facem turul lumii. ‘Nu, mă, pe bordură!’ Și nu s-au lăsat până nu ne-au găsit un motel în pustiu, prin niște prieteni”.

Dar, oricum, faptul că găsești o cazare nu te privează de cheltuieli: ”Banii se fac ușor. Mai ales când ai nevoie. Când te găsești în diferite situații, înveți. Traduci una-alta, lucrezi câteva ore la un service, mai faci un tatuaj, înveți să tunzi. Oriunde găsești să faci bani. Trebuie doar să depășești bariera psihică și frica.”

Planul povestit de Florin aici s-a schimbat din cauza problemelor cu motorul. Florin și Diana vor relua în curând World Ride călare pe o motocicletă nouă.

Cea mai groaznică experiență

Pericole. Am vorbit despre pericole. Multă lume are impresia că America de Sud colcăie de groază. Motiv pentru care e evitată de mulți: „Nu m-am simțit în primejdie. Niciodată! Îți dai seama că cea mai groaznică experiență a fost când ni s-a furat hamacul? În Ecuador, am vizitat un monument și, când ne-am întors era un moșulică la motor. Făcea poze. Ne-a întrebat ce facem, i-am povestit despre proiect și ne-a dat 50 de dolari, să avem de benzină. Era impresionat de ce facem”. Granițele sunt în capul oamenilor. „Americanii ziceau: Vă duceți în Mexic? Vă linșează ăia! Mexicanii: vă duceți în Belize? Vă linșează ăia! Când am ajuns din Panama în Columbia și ne-au întrebat de unde venim. Din nord? Cum ați scăpat cu viață? Dar nu se întâmplă nimic, nimic. În Columbia ne-au făcut cinste cu prânzul niște traficanți. Înarmați! Nici măcar atunci nu ne-am simțit în pericol. Înainte de toate, când pleci într-o călătorie, trebuie să înțelegi că fiecare om are propria lui experiență, iar fiecare țară, propria ei identitate. Niciodată nu trebuie să te raportezi la ce ai auzit de la unul, de la altul. Dacă faci asta, la fel de bine poți să stai acasă.”

”În Japonia n-aș putea trăi mai mult de câteva luni”

Un român la Tokyo nu va înțelege nimic din naivitatea combinată cu intransigență a japonezilor, dar și asta e parte din poveste. „Au o dubioșenie morală japonezii. Am vrut să cumpăr un selfie stick. Erau doar de I-phone, dar na, și la Samsung merge, îl agăți acolo, ce mare lucru? N-a vrut vânzătorul să mi-l dea. Că nu era de Samsung. Doamne! Am trăit printre ei. Sunt foarte naivi din punctul ăsta de vedere. Dacă îi zici japonezului că ai nevoie de 10.000 de dolari pe care îi returnezi a doua zi, la 13:00, el îți dă. Iar la ora 13:00, a doua zi, e acolo să îi ia înapoi. Dar, repet, poate sunt doar experiențele mele. Pentru oameni ar fi frumos să le trăiască. Cu asta am rămas: integritate și onestitate. Curățenie! Mergi pe stradă cu șosete albe și nu te murdărești.”

America? „Am prins trei taifunuri, un cutremur și un uragan. În Oklahoma am prins o tornadă. Dar fii atent! Cutremurul a venit chiar când eram în aeroport, plecam în SUA. Soției mele îi e frică să zboare și era foarte panicată. Ne-a mai lovit și un cutremur de 6 grade și ceva. Zbura pentru prima dată ea”

Europa de două ori. „Momentul Auschwitz”

Europa a făcut-o de două ori. Și a trecut prin mai multe. De la probleme cu acte, la dezinteres din partea consulatelor românești, la răceala cu care interacționează oamenii în nord, la similaritatea fantastică pe care românul o întâlnește în Balcani.

A fost impresionat la Auschwitz: „Am vrut neapărat să văd. Aici am avut parte de un episod interesant. Era o zi specială. Mai mulți bătrâni care au trecut prin clipe teribile la Auschwitz, pe vremea când erau copii, stătea lângă intrare. Erau în cărucioare cu rotile, dar nu pentru că erau invalizi, ci pentru că mersul pe jos îi obosea foarte repede. La un moment dat am tras ușa după mine. A scârțâit. La auzul scârțâiturii, au sărit din cărucioare. Copleșitor”.

A existat totuși un moment când a simțit că birocrația îl va face KO. „În Norvegia, cei de la consulat nu credeau că facem înconjurul lumii. Pur și simplu nu ne credeau povestea și refuzau să ne bage în seamă, să ne semneze niște hârtii. Am fost la un pas să cedăm acolo, să renunțăm la traseu și să ne întoarcem acasă. Românii care au plecat să muncească prin diferite țări au fost foarte primitori, oficialii în schimb… în fine“.

„Am slăbit nouă kilograme în două săptămâni”

La intrarea în Mongolia, pe un drum pustiu care avea să dureze două săptămâni și jumătate, Florin și Diana au pus de niște provizii: „Au fost trei zile în care n-am văzut oameni, de exemplu. Numai pustiu. Ne-am făcut provizii înainte. Am luat conserve și supe instant. La un moment dat, nu mai suportam. Mai glumeam cu soția:

– Ce mâncăm diseară?
– Supă de pui.
– Mamă, de când n-am mai mâncat o supă de pui.
– Ce mâncăm dimineață?
– Supă de văcuță.
– Mamă, de când n-am mai mâncat o supă de văcuță.

La un moment dat am zis gata și n-am mai mâncat. Te durea ficatul de la ele. Am o zi pe care efectiv nu mi-o aduc aminte. Cum am condus? Eram atât de deshidratați. Împărțeam 300 de mililitri de apă în doi inși. Nu mai aveam nimic. Când am ieșit de acolo, ne-am dus disperați să căutam fructe și legume. Am umplut un coș, am ajuns la casă, și ne-am întors pentru că ne-am dat seama că nu avem unde să ținem atâtea fructe. Doamne, cât apreciezi anumite lucruri după o perioadă ca asta!”.

Depresia de după: „Odată ce începi, n-ai cum să te oprești”

Inevitabila revenire în țară, după problemele la motor care nu mai puteau fi rezolvate: „Da, există depresia reîntoarcerii. E urât să vezi același tavan în fiecare zi. Prima zi am dormit-o. Complet. A doua zi te vezi cu familia, le povestești. A treia zi te vezi cu prietenii, le povestești. Totul merge din inerție. Mai trece o zi. Și alta. Și alta. La un moment dat te întrebi: ș-acum ce facem? Nu merge. Odată ce începi să faci așa ceva, n-ai cum să te oprești. Vom pleca în Canada și ne vom continua drumul. Când terminăm…o luăm de la capăt. Să stau acasă și să merg la muncă? Bani faci oriunde. Important e să cunoști ce vrei de la viață. Să ai mereu o misiune”.

Iar misiunile sunt pentru toată lumea. Misiunea nu o primești. Ți-o impui. E o luptă între risc și comoditate, dar și între urât și frumos. Călătoria se încheie la fel pentru toți: murim.

„Dar în fața morții, la un birou, cu o foaie albă în fața ta și un pix în mână, e păcat să n-ai ce să povestești. Să-ți povestești. Așa că, ieșiți din case și vedeți lumea! S-ar putea să vă placă“.

Câți dintre noi putem spune că e plictisitor să sari cu parașuta?

Puteți vedea aici mai multe fotografii din călătoriile familiei Moraru.