PSD a fost, este și va fi cel mai puternic partid politic din România. Va mai da guverne și oricât de dăncilă (să păstrăm acest cuvânt, e adecvat) vor fi cei așezați în scaune înalte, această realitate nu se va surpa. Până când…

Pentru a înțelege forța PSD e necesar să înțelegi ce este (și ce nu este) PSD. Partidul funcționează ca o rețea de beneficii dincoace și dincolo de lege. Are ceva de mafie, are ceva de masonerie, dar are și ceva de casă de ajutor reciproc.

Partidul este, în esență, statul român, partidul este birocrația, cea care te poate îngropa, dar și singura care te poate, la o adică, salva, care te poate ține în serviciu (deși nu știi să faci nimic), singura care îți oferă acces la privilegii în schimbul complicității.

Partidul e mâna care ține sinecura. Partidul este bine croit etic după firea românului mediu statistic (așa cum poate fi ea dedusă logic din chiar istoria românilor).

Imensa caracatiță de directori (de școli, de spitale, din ministere ș.a.m.d.) poate să blocheze funcționarea României și nici o mie de tehnocrați călare pe o mie de cai albi coborâți din rai nu pot schimba această realitate.

Politica funcționează ca orice piață, în funcție de cerere și ofertă. PSD are cea mai adecvată ofertă pentru electoratul român.

Vrea poporul cu drept de vot mici și bere? Mici și bere să fie. Vrea poporul să intre în cartea recordurilor înălțând cel mai mare cârnat din univers? Se va înălța. Vrea poporul bâlci?

Bâlci o să dea Partidul.

Proștii de la vârf? Ei nu deprimă. Dimpotrivă, încurajează. Pe principiul parașutelor televizate, care reconfirmă, seară de seară, că se poate și mai rău, așa că tu ești bine.

Cine votează Partidul

Ceea ce ne duce la întrebarea: cum este electoratul român? Nu trebuie să ai institut de cercetare sociologică pentru un răspuns, trebuie doar să cunoști cât-de-cât România adevărată, de la Mizil la Săpânța (trecând prin Căcâna).

Electoratul român nu este unul de antreprenori, norvegieni și hipioți. Nu. El este format – într-o majoritate absolută – din pensionari și bugetari.

Ce vrea pensionarul (mediu statistic) care votează? Vrea pensii mai mari (“după o viață de muncă” – orice politician care atentează la această variantă romanțată asupra muncii în comunism este sinucigaș, cu miturile nu te joci), vrea vinovați (Soros), vrea propagandă (televiziunile de partid), vrea sentimentul gratuității, vrea să existe pentru cineva (fie el și Dan Puric), vrea pelerinaje și moaște (Partidul, în bună înțelegere cu Biserica, asigură).

Partidul – social-democrat, presupus progresist pe hârtie – este întru totul conservator (și din convingeri, și din oportunism). Pentru pensionarul mediu statistic, Partidul este statul, iar statul trebuie să dea și el ceva. De unde? Nu e treaba pensionarului mediu statistic! Să dea și el ceva! – asta e tot ce contează.

Ce vrea bugetarul (mediu statistic) care votează? Vrea siguranța locului său de muncă (nu îl interesează dacă acest loc de muncă ar trebui sau nu să existe în logică economică). Cine atacă bugetarul (mediu statistic) care votează nu mai are niciun viitor politic – devine mai irelevant decât Băsescu.

Familia tradițională din imaginar

Care sunt valorile pe care Partidul le apără? Familia tradițională, de exemplu. Familia tradițională, așa cum este ea consfințită, de Partid și de clerici, va câștiga orice referendum în România.

Doar pentru că în realitate familia tradițională românească este (din nou, statistic) suma unor abuzuri fizice și emoționale nu are absolut nicio importanță. Oamenii trăiesc mult mai mult în imaginar și întreținerea populistă a fricilor funcționează, acolo unde educația eșuează. Iar educația eșuează în mod programat.

Partidul le întinde o mână tuturor celor pe care elitele (elitele în România au mofturi de buric al galaxiei, când sunt doar elite românești, cu nimic mai presus de elitele bulgărești) nu pun prețul corect (în înțelesul politicii ca piață cu ofertă și cerere). Nu există nici viciu de caracter pe care partidul să nu-l lase neexploatat.

Justiția este o temă care mișcă un număr mic de români (care, de fapt, nu sunt mișcați de ideea de justiție corectă, ci de răzbunare, chiar cu prețul unei justiții incorecte).

Cu cât eșecul acestei răzbunări va fi mai răsunător (și, la cum se mișcă procurorii, așa va fi), cu atât această temă va deveni secundară. Cei care contează electoral au, pur și simplu, o altă agendă. Vor să trăiască mai bine, nu contează cu ce costuri (pentru generațiile viitoare, morale sau de orice altă natură).

Cine poate opri Partidul

Partidul câștigă alegeri din Capitală până în ultimul cătun din Moldova după o rețetă-standard: mai puțini cetățeni autonomi, mai multe voturi pentru partid.

Primul adversar redutabil pentru această forță este lehamitea. Dacă lehamitea ar putea să decurgă în inițiativă corentă politic, Partidul ar avea necazuri. Dacă nu, nu. Deocamdată, nu.

Încercările de opoziție sunt fragile. Câtă vreme nici nu știi care e liderul Opoziției, (și chiar dacă ai ști, acesta n-ar câștiga alegeri pe orice scară de bloc din cartierul Pantelimon din capitala României…), aceste inițiative politice n-au nicio șansă mai devreme de zece de ani (și cine stă să aștepte încă zece ani? – românul e grăbit).

Cel de-al doilea adversar redutabil al Partidului ar putea fi (dar nu este) Noua Securitate. Influența economică reală a Noii Securități n-a fost niciodată măsurată corect. S-a mai întrezărit când și când magnitudinea afacerilor gestionate de Noua Securitate, fără consecințe. Partidul și Noua Securitate se mai luptă pentru hălci de putere, dar mult mai des se confundă.

Cel de-al treilea adversar redutabil al Partidului (și singurul care contează cu adevărat la zi) este influența Occidentului în România. Uităm, dar acum douăzeci și cinci de ani, în țara asta singura cârciumă în care nu călcai sigur într-un moțat când mergeai la toaletă era cel mai banal fast-food din lume. Ăsta e nivelul de la care s-a plecat (cât s-a plecat). Cele mai banale valori occidentale intră în contradicție cu interesele Partidului (care se simte bine pe tărâmul despotismului). Înțelegerea cu Occidentul a putut fi tolerată de Partid pentru că a adus bani care au putut fi deturnați. Dacă Europa nu era o vacă de muls, europenismul românesc nu trecea de Chitila. Tot această influență a născut și păturica mijlocie din orașele mari și foarte mari (oameni care au înlocuit cheia cu care au crescut la gât în tranziție cu badge-ul corporației). Un număr mic de oameni, în absolut, dar care contează economic. Divizați și inocenți (sau chiar mai rău) politic, acești tineri descoperă, ciclic, cu o incredibilă uimire, cum este de fapt lumea din jurul lor. În urma descoperirii, un număr imens din acest număr mic de oameni emigrează. Partidul e mulțumit.

Diaspora urăște Partidul, dar Partidul e mulțumit, cât timp banii pe care diaspora românească îi produce intră în circuitul economic administrat de Partid. Sigur, se vor pierde, rând pe rând, alegerile pentru Președintele României, care va fi dat de românii care nu mai trăiesc în România. E un cost cu care Partidul poate liniștit trăi.

Marea emoție

Și ce va ieși de aici? O societate așezată pe trei paliere. Conform viselor Partidului: clasa conducătoare, cu tătuc la vârf. Incontestabilă, conducând în chip absolut. Clasa oamenilor de afaceri cu statul. Clasa celor întreținuți (sub diferite forme) de stat. Cum poate funcționa economic o asemenea creatură? Nu poate. Va trăi mereu pe datorie.

Cel mai probabil, aici duce istoria noastră. La fel de bine însă, istoria noastră poate fi deturnată de la această curgere.

Ce uită întotdeauna forțe de talia Partidului: un complice nu este totuna cu făptașul. Dacă va avea ocazia unui nou pact social, va trăda (chiar cu justificări morale, în definitiv românii s-au împăcat lesne cu milioanele de alți români care i-au turnat la Securitate). Poporul dă Partidul, cum și Partidul dă poporul. Întotdeauna există ceva mai puternic decât orice rețea de interese. Ce?

Suntem în punctul în care numai o emoție de o magnitudine fără precedent poate să reașeze social România: trăim în corpul unui organism social inert care doar zguduit din temelii se mai poate, cât de cât, trezi pentru a semna un nou contract social.

România funcționează pe un calapod maniheist. Asta înseamnă că nu avem nuanțe între bine și rău. Totul e sau alb sau negru. E o moștenire pe care comunismul a îmbogățit-o.

Demonizând Partidul, opozanții se proiectează în bine absolut. E o versiune inacceptabilă pentru cei care sunt – pentru opozanți – răul absolut.

Suntem, adică, în plin război civil, analfabeți politic, dominați de ură și reduși la instinctele primare, în subsolul piramidei trebuințelor.

Și cât timp rămânem aici, Partidul va învinge mereu. Tot istoria ne învață însă că marea emoție (ca o notă de plată, ca un faliment, ca un cutremur fără precedent) vine.

Întotdeauna vine.