„Să vezi toată lumea, dar să te întorci acasă!“

  • Ce poți să-i spui unui copil atunci când vine vremea sfaturilor? E greu și ușor în același timp. Poate că cel mai bun sfat este acesta: „Încearcă să vezi lumea în care trăiești!“. E ceea ce-i spune, într-o dimineață de ianuarie, caricaturistul Ion Barbu nepotului său, Vladimir, care, la 8 ani, a călătorit deja prin 53 de țări. „Să vezi lumea și să te întorci la Petrila!“

Ion Barbu este, probabil, cel mai cunoscut caricaturist român contemporan. A publicat în toate ziarele mari pe care le-a avut România postcomunistă. Viața lui înseamnă peste 15.000 de schițe comice și tragice despre lume. A desenat mai întâi pe hârtie, apoi s-a gândit să deseneze pe tot ce-l înconjoară. Despre Ion Barbu se pot spune multe, dar nu se poate omite, cu niciun chip, un lucru: trăiește la Petrila. „Petrila e un loc unde nu se întâmplă nimic, dar în care se poate întâmpla orice“. Și-a făcut acolo, în micul orășel minier din Valea Jiului, un imperiu din linii, strofe și culori. A scris versuri pe case („dacă o carte e mai greu de parcurs în zilele noastre, o casă oricând se poate citi„), a pictat pe mașini, pe treceri de pietoni, a făcut tot ce e mai neconvențional în această urbe acoperită de colbul minelor părăsite. Azi vedem în Ion Barbu un om care s-a încăpățânat să rămână în Petrila și care a devenit, astfel, o mare figură civică. „Europa e un biet continent, Petrila este o lume!“, spune el adesea, citându-l pe scriitorul Ion D. Sârbu.

Așa îl știm pe Ion Barbu. Dar mai e și altfel. L-am descoperit în rolul de tată și de bunic. Iar din toată această poveste a spiței sale iese la suprafață nevoia uriașă de libertate. Fiul său, Mihai, este fotoreporter și călător. A mers zeci de mii de kilometri pe o motocicletă botezată Zair prin Europa, Asia și Africa, să vadă lumea și să o fotografieze. Fiul lui Mihai, Vladimir, a crescut pe drum. Are opt ani și a văzut deja 53 de țări, le-a străbătut în atașul lui Zair, alături de tatăl și de mama sa. De la Nordkapp, cel mai nordic punct al Europei, până în deșerturile Marocului și din Mongolia până în Portugalia. Cele trei călătorii se întrepătrund pe harta continentelor; Mihai are o regulă: să nu se întoarcă niciodată pe același drum pe care a plecat.

Harta celor trei călătorii ale familiei Barbu.

[perfectpullquote align=”full” bordertop=”false” cite=”Mihai Barbu, fotoreporter călător” link=”” color=”” class=”” size=””]Există două feluri de oameni care vor să vadă lumea: există turiști și există călători. Noi în a doua categorie vrem să fim[/perfectpullquote]

Am stat câteva ore cu acești trei bărbați ai familie Barbu și am înțeles că fericirea înseamnă să vezi lumea cu ochii tăi. „Și să te întorci acasă“, adaugă Ion Barbu, privind blând și sfătos către nepotul său. „Să te întorci în universul tău petrilean și să aduci acolo toate lucrurile bune pe care le-ai văzut în călătoriile tale“.

Când își privește fiul, Mihai Barbu are un scenariu în care focalizează pe mici detalii: „Am fantezia asta, că Vladimir o să mă sune într-o zi să-mi zică «Alo, tată, sunt în Uruguay și am băut toți banii. Mai bagă ceva pe card că tre’ să ajung în Ushuaia. Mi-am luat o bicicletă, că am cunoscut tipa asta din Estonia, care merge într-acolo pe biclă și trebuie să merg și eu». Și, dacă ăia îmi vor fi ultimii bani, lui am să-i trimit. Cam asta e. Nu-i mare șmecherie, doar că văzutul planetei rămâne chestia cea mai importantă“.

Reportaj susținut de Orange, parte a unei campanii mai ample de încurajare a timpului autentic petrecut cu cei dragi și a consumului responsabil de tehnologie. O inițiativă #pentrumaine.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să