Cum și-a bătut joc statul român de reprezentantul UNESCO venit să evalueze patrimoniul de la Roșia Montană

După ce la începutul anului și-a exprimat intenția de a înscrie Roșia Montană în patrimoniul UNESCO, statul român a făcut, zilele trecute, tot ce i-a stat în putință ca să-și diminueze cât mai mult șansele de acceptare.

Peste tot în lume, UNESCO e despre educație, știință și cultură. În România e despre politică și bani.

Politică pentru că expertul UNESCO venit săptămâna trecută la Roșia Montană s-a trezit în mijlocul unor răfuieli partinice la distanță. Dosarul „Peisajul Cultural Minier Roșia Montană“ a fost înaintat în ultima zi din mandatul Guvernului tehnocrat. În urmă cu câteva săptămâni, premierul Tudose a spus răspicat că vrea să-l retragă, pentru că nu e de acord cu ideea de a conserva acel loc: „nu mai poți face nici măcar o gropiță să aduni râme“. Până la urmă, de frica protestelor, dosarul nu a mai fost retras, dar nici bine nu i-a mers. Plimbat între Ministerul Economiei, Ministerul Culturii, birourile Minvest Deva și Gold Corporation, dosarul a ajuns să fie al nimănui, iar instituțiile și companiile au ridicat palmele către cer, într-un blocaj perfect. Ca să intri într-o mină de la Roșia Montană trebuie să stai cu telefonul mobil băgat în priză și să nu-ți fie frică de fax.

Pomeneam de bani. Da, bani, pentru că Roșia Montană Gold Corporation încă există, licența de exploatare 47/1999 există și ea și e în vigoare, iar procesul intentat statului român se derulează la Washington, încet și tenebros, ca orice afacere de 4.4 miliarde de dolari. România e acuzată de încălcarea tratatelor de protejare a investițiilor.

„Interesant“

Pe expert îl cheamă Helmuth Albrecht. Este un evaluator renumit al ICOMOS (International Council on Monuments and Sites), for care asigură expertiza tehnică în dosarele UNESCO. E un om calm și cu simțul umorului, pe care au reușit, totuși, să-l scoată din sărite paznicii români cu șepcile lăsate a la lejer. Și l-au mai enervat și angajații Roșia Montană Gold Corporation care l-au filmat de dimineața până seara. „Puteți să faceți un film cu mine, oameni buni!“, le-a aruncat la plecare. „Facem și noi un raport pentru București cu ce s-a întâmplat pe-aici“, au răspuns foștii mineri, în prezent cameramani. În locul lămpașului de pe cască au agățat un GoPro și reconversia profesională a fost gata.

Helmuth Albrecht a plecat din România cu promisiunea că va face un raport interesant. Când vine de la un german, această promisiune nu sună prea bine. Rezultatele finale ale vizitei de săptămâna trecută le vom afla în vara anului viitor.

Până atunci, România a dat un mesaj clar cu privire la intențiile sale legate de Roșia Montană. Nu vrea turism și cultură, ci orice altceva.

PS: Și dacă n-ar fi existat câțiva oameni perseverenți la Institutul Național al Patrimoniului, care să se lupte cu toată plaja sistemului, de la ministru, până la paznicul de mină, probabil că nici n-am mai fi avut ce să așteptăm la vară, și l-am fi sunat pe Helmuth Albrecht doar ca să-l mai întrebăm cum e vremea pe la Freiburg.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să