Reciclarea în România – haos, corupție și incompetență

Suntem la coada Europei în clasamentele reciclării, însă ce nu se știe la Bruxelles este că inclusiv procentele rușinoase pe care le raportăm an de an par a fi departe de realitate. Când ți se cere să reciclezi 50% din gunoiul pe care îl produci, iar tu raportezi 11 procente, cine mai stă să se întrebe dacă cifrele rușinoase pe care le prezinți sunt sau nu sunt reale.

Iar adevărul este că nimeni nu știe, de fapt, cât se reciclează în România. Între statisticile AFM și ANPM, cele două instituții centrale care colectează date despre circuitul deșeurilor la nivel național, există diferențe de zeci de milioane de tone! Niciun funcționar al statului român nu pare să fi ridicat din sprânceană în fața acestor anomalii atât de flagrante. Nu s-a sesizat, nu s-a verificat, nu există explicații.

În primăriile din țară, funcționarii se uită nedumeriți prin hârtii. Niciunul nu are curajul să garanteze că procentele de reciclare pe care le primesc de la firmele de salubritate sunt adevărate. Iar aceste firme nu doresc să explice cum e posibil ca într-o comună în care oamenii spun că nu își separă deșeurile să existe procente de reciclare de 60-70%.

E un amestec de corupție și incompetență pe care nimeni nu se mai chinuie să-l ascundă și nici n-ar prea avea cum. Câmpurile acoperite de gunoaie de la marginea localităților sunt suficient de vizibile. La fel ca și privirile piezișe ale celor mai înalți responsabili ai statului atunci când sunt puși în fața haosului din propriile statistici.

SUSȚINE PROIECTUL RECORDER
DONEAZĂ PENTRU JURNALISM
Conținutul nostru este gratuit, însă n-ar fi posibil fără oameni care plătesc pentru el. Salariile jurnaliștilor, deplasările în țară și toate celelalte cheltuieli necesare pentru funcționarea unei redacții sunt susținute din donațiile cititorilor. Contribuie și tu!
Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să