Ziua în care STB și-a aniversat neputința

Cu autobuze şi troleibuze care se strică zilnic între staţii şi cu tramvaie care se transformă în fiecare vară în saune, Societatea de Transport Bucureşti (STB) încearcă din răsputeri să-şi îndrepte reputaţia pătată în faţa bucureştenilor. Numai că, în loc să se preocupe de îmbunătăţirea condiţiilor de călătorie, STB alege să dea un strat de sclipici peste infrastructura ruginită şi să se folosească de influenţa unor vloggeri şi cântăreţi pentru a crea o imagine idilică pe care n-a avut-o niciodată. Societatea aflată în subordinea Primăriei Capitalei a cheltuit aproape un milion de lei (200.000 de euro) pentru o grandioasă aniversare a 110 ani de existenţă.

Acţiunea a cuprins videoclipuri de promovare realizate de vloggeri, compoziţia şi intonarea unui imn oficial al Societăţii, precum şi un concert extraordinar susţinut de artiştii Jo, What’s Up şi Smiley.

„Urcă-te-n autobuz/ Pierde-te-n decor/ Nu mai sta blocat la semafor!“, s-a auzit sâmbătă de pe scena amplasată în parcul Izvor în faţa a nu mai mult de 300 de oameni, care n-au părut însă la fel de încântaţi să meargă cu autobuzul precum artiştii de pe scenă. Concertul a fost un fiasco total: artiştii plătiţi cu bani grei de STB s-au trezit în faţa unui public format dintr-o mână de oameni, care habar n-aveau ce se aniversează şi cine a organizat toată petrecerea.

La finalul concertului, oamenii au plecat către case cu metroul, bicicleta, trotineta sau autoturismele proprietate personală. Întrebată dacă va folosi maşinile STB măcar cu această ocazie festivă, o tânără a mărturisit, în hohotele de râs ale prietenelor, că nu a mai călcat într-un autobuz de la vârsta de 4 ani. O sinteză perfectă a aniversării companiei de transport în comun, o societate cu reputația prăfuită, luată mereu peste picior și ocolită de cetățenii pe care ar trebui să-i servească.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să