Biserica și manipularea maselor, explicate din interior: „Partidul are nevoie de voturi, BOR are nevoie de bani”

Videoreportajul „Marșul ipocriziei”, publicat ieri pe Recorder, l-a determinat pe Ilie Toader, fost preot ortodox, să ne trimită un text despre cum se vede din interior implicarea Bisericii în manipularea maselor. Toader a slujit vreme de 11 ani în mai multe parohii din Buzău și Vrancea, iar în 2017 a ieșit din preoție, publicând, sub pseudonimul Ion Aion, cartea „Spovedania unui preot ateu”. Am hotărât să publicăm textul, considerându-l relevant în contextul dezbaterilor din ultimele săptămâni.


Am citit și eu acel comunicat al BOR, care își dezminte implicarea în chestiunea referendumului, plasând răspunderea pe seama ONG-urilor creștine. O minciună venerabilă, nu a preoților de rând, ci a conducerii (fac această distincție pentru cei mai puțin familiarizați cu modul în care funcționează instituția).

La porunca ierarhilor, adică a ălora care conduc BOR și care pot fi recunoscuți după căciuloaiele sclipitoare (ca niște tomberoane aurite și răsturnate, din care curg ei), la porunca lor, bieții preoți și oamenii bisericilor au trebuit să meargă din casă-n casă și să strângă semnături pentru referendum, au tipărit teancuri de formulare la fiecare parohie, s-au rugat de enoriași slujbă de slujbă, fiecare preot având normă minimă de semnături pro referendum (raportată la mărimea parohiei) cu care era acceptat să se prezinte la sediile centrale.

Fără implicarea directă și publică a BOR nu ar fi existat referendum.

Iar acum, adresându-se aceluiași public de la care au fost cerșite semnăturile, mai-marii turmei îi trântesc în ochi ultima speță a ipocriziei: auzi, Cerule, să le spui tocmai făptașilor că n-au fost ei, în speranța că unii chiar o să creadă!… „Băi Grigore, anul trecut când am venit la tine-n poartă, din mila Celui de sus, să știi că n-am venit”. Iar cei ce cred sunt duium, că puterea credinței e mare, uneori mai mare decât puterea elementarului discernământ.

Astfel, ricoșând din minciună-n prostie, destinul și-a urmat năucit cursul spre situația prezentă, precum urmează: luptători împotriva năravurilor minoritare sunt aceiași care anul trecut îl aplaudau pe proaspăt „ciocănitul” Pomohaci, ori îi pupau mâinile și-i luau apărarea episcopului pedofil de Huși. Orchestratori ai referendumului sunt cei care nu sunt ei. În țara asta fură ăia care de treizeci de ani doar nu fură. Iar duminică vor îndemna la referendum împotriva homosexualității amar de călugări care nicidecum abia așteaptă sfârșitul slujbei, masa obștească și vremea de odihnă, ca să se prindă-n sobor de-a… peștera și țurțurelu’.

Apropo de călugări, că oricum mi-am călcat jurământul tăcerii pe care mi-l luasem singur (dar promit că mă voi abține până la următorul referendum): unul cărunt, împuțit și încă în activitate pastorală, neînțelegând că eu am publicat un roman, trudit mai bine de un an ca să construiesc personaje, glume și tot cadrul prielnic unei spovedanii de gânduri, a ținut morțiș să ne întâlnim. Voia să scriu o carte despre el, „Spovedania unui călugăr ateu”, și a început să-mi spună cum ejacula în timp ce spovedea creștine tinerele și alte scârnăvii din haznaua mănăstirească. Duminică, ăsta te va îndemna la referendum, Grigore dragă!

Da’ apropo de referendum și de călugări – că tot mi-am stricat conduita acum, însă asta și gata: În urmă cu niște ani, predam Greaca veche la un seminar de maici. Într-o dimineață m-am pomenit singur în școală, nicio măicuță… „Ce boala”, zic, „astea iar joacă fotbal”. Fuseseră duse toate la vot, unde au făcut „ascultare”, votând ce li se dictase. Pentru ele n-avea nicio importanță, le amuza întâmplarea. Per total, însă, are: BOR e singura instituție din România cu reprezentanți pretutindeni, în toate cătunele, cu acces în casele și convingerile oamenilor, cu zeci de mii de angajați, cu o masă uriașă de simpatizanți creduli, cu mii de călugări așteptându-și porunca șamd. După victoria zdrobitoare în lupta pentru ora de Religie, conducerea BOR a devenit mai conștientă de uriașa putere socială pe care încă o deține, iar acest referendum e un pas nou și mult mai substanțial în exercitarea acestei puteri.

Pe de altă parte, BOR, în funcționarea actuală, rămâne o instituție total dependentă de banii publici și, deci, de factorul politic decizional. Fără contribuțiile lunare de la Bugetul de stat, cele mai multe parohii ar intra numaidecât în faliment.

Pe scurt, așa se spală o mână pe alta. Partidul are nevoie de voturi, BOR are nevoie de bani. Împreună au nevoie de același electorat – majoritar, ascultător, cât mai precar. O tot mai fățișă Coaliție pentru Fățărnicie, sfruntând lozinci mărețe cu care masele sunt fidelizate și momite la urne încă o dată.

Nici eu și nici tu n-am văzut sumele uriașe aruncate din nou. Pentru noi vor fi doar niște șiruri de cifre scăzute din conturile statului. Pe nimic.

Însă eu am văzut un doctor plângând în genunchi înaintea mea, descărcându-și sufletul pentru pacienții pierduți tot pe nimic, fiindcă nu a rămas nimic de spitale. Între timp a și plecat din țară. Am văzut oameni murind din nimic, din câte o infecție sau din lipsă de medici, din lipsă de toate. Și am văzut o copilă atât de frumoasă!… Am văzut-o horcăind și sufocându-se sub ochii mei, pentru că țara asta nu i-a putut oferi la timp nu știu ce amărâtă de operație pulmonară. Măi omule, copilul ăla și-a înfipt mâinile în mine când a rămas fără aer. Și acum îi simt degețelele aici, în carnea mea. De-aș putea să-ți spun ce mi-a zis… dar nu pot, că e spovedania ei.

A murit degeaba, absurd, NEDREPT, pe nimic.

În aceeași săptămână mi-am dat demisia din preoție.

A trecut mai bine de un an de atunci, timp în care am rezistat multor presiuni, venite în special din partea mass-media, și nu am spus nimic „din casă”. Am ales astfel din mai multe motive. De această dată însă, iertat să-mi fie, nu m-am putut abține.


Singura apariție publică pe care Ilie Toader a avut-o după ieșirea din preoție a fost pentru Recorder, în urmă cu un an.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să