Ce bucurie e pe dealurile pe care umblăm noi!

O nuntă în satul copilăriei nu e doar o seară în care te strânge cureaua. Faci 13 ore pe tren de la zgomotul Bucureștiului ca să fii naș la Valea Vișeului, în Maramureș. Intri în alai și se întorc toate: fetele care ademenesc băieții cu horincă triplu distilată, polițiștii de frontieră cu pistolul pregătit pentru contrabandiștii satului, cântecele la baian, locomotivele care jelesc morții sau chiuie la mirese, oameni care sar precum Kennet Andersson să rupă cu capul un colac fixat la doi metri și ceva. Sunt toate amestecate într-un tablou de nuntă tradițională, pe „granița verde”, acolo unde se termină România și începe Ucraina.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce Iura m-a chemat la nunta lui a fost să beau un pahar cu apă. Vorba vine pahar, paharul l-am fentat. Și vorba vine băut, am dat pe gât și am înghițit direct. Deși nu beau minerală de la arsuri și alte treburi de Doamne ferește la 24 de ani, am aruncat un gât de carbogazoasă așa cum arunci legumele de pe bandă în sacoșă la Mega. Sau Kaufland. Sau ce mai e la modă în materie de rafturi-viteză.

Nu că aș fi simțit nuca dată prin zahăr din prăjiturile de mijloc de august, dar m-a luat o sete cruntă dintr-o simplă fereastră de Facebook. Iura mire! Nu mai aveam vreo intenție de backspace copilărie, dar cu asta chiar mi se risipea orice gând de întors la leagăn și teneși rupți.

“Te pun și naș! Naș secundar. Kum. Nu faci mare lucru. Te duci, te scrie părintele Sacaloș pe o listă, ții o lumânare o oră, încerci să nu râzi sau să plângi când mă vezi cu coroniță pe cap, ai grijă să nu cadă ceară pe covorul bisericii, o să pună celofan, verși ceara pe plastic dacă se adună. Cam atât. A, și poate faci și niște poze!”.

Iura Hrin, 22 de ani.

Nu mai vorbisem cu Iura, vecinul copilăriei, de ceva vreme. Nu neapărat pe Facebook. Deloc. Eu sunt plecat de peste zece ani din sat. El de mai puțin, dar mai departe, în Germania. Îl conservasem în minte ca pe băiatul de un metru șaizeci care trece podul hâțânător de peste Vișeu pe bicicletă, fără mâini pe ghidon, în timp ce mama sa îl privește albă la față de pe malul râului. “Mama, uite, pot și fără mâini!”.

Putea și cu mâini. Mâinile care, alături de perechea mea de palme, au împins ușa din spate a școlii la un “v-ați ascunselea” până am căzut cu tot cu balamale.

Am aflat abia acum câțiva ani că ușa era stricată de ceva vreme și pusă doar ornamental. Dar a fost drăguț s-o zidim din alocație. Ne luaseră singura bucurie a zilei. Tocmai primisem, surpriză, corn și lapte prin programul cornul, laptele și Adrian Năstase.

Până atunci ne veneau eugenii și un triunghi de brânză topită. Nu că muream de foame, caimac aveam din plin, dar era o chestie de mândrie locală. “Ăia din Poienile de Sub Munte n-au primit încă!”.

GRANIȚA

Acum, printr-o fereastră de Facebook, mezinul uliței principale ne trage înapoi pe toți, gașca din sat, să ne-mbrace în nași, drujbe, druști, kumi, să scoatem pantofii de duminică dimineață și pentru duminică la prânz, să ne învârtim și să ne lăsăm învârtiți.

La o nuntă ucraineană 100%.

ATENȚIE numărul 1. Când zic drujbe nu mă refer la păduri tăiate. E un termen din ucraineană care descrie domnișorul de onoare. O să le explic pe toate pentru cine are răbdare.

ATENȚIE numărul 2. De ce ucraineană? În zonă există minoritatea înainte să existe granițe și înainte să existe Ucraina. Oamenii sunt numiți și “huțuli”, vorbesc o limbă arhaică, la care zâmbesc ucrainenii din est, tot ce e de la Kiev în jos și la dreapta. O combinație de 70% ucraineană, 10% maghiară, 5% română, 5% slovacă, 5% germană și tot așa până la suta perfectă.

Oamenii înțeleg însă română perfect. Și o vorbesc. Doar cei bătrâni și duși deja se chinuiau, dar nu îți întorceau spatele, articulau puțina limbă pe care o știau. Problema e alta, noi nu avem Kaufland.

Ucraineana literară o învățăm la școală ca limbă maternă. Slava Ukraini și hai ai noștri!

Când s-a tras granița, veri, frați și surori au rămas care încolo, care dincoace. Se vedeau doar la hram, când se permitea trecerea peste deal. În Valea Vișeului, deși începe granița terestră dintre cele două state, nu există vamă. Se trece doar la ocaziile speciale pe fosta cale ferată care lega Uniunea Sovietică, linia cu ecartament larg.

Există români și dincolo, vreo 65.000, în satele ucrainene care se întind pe linia de frontieră. Acolo, nunțile țin trei nopți, mireasa schimbă trei perechi de haine, nuntașii nu dorm și nu se trezesc trei zile și trei nopți.

La noi, în Valea Vișeului e mai scurt, dar mai intens.

Și, în afară de check-in, mașini cu numere de Italia, selfie stick-uri sau “voloșeni” (valahi, cum sunt numiți românii) veniți de la oraș să filmeze nunțile cu drona, programul a rămas la fel.

MOARTEA

“A murit bunicul lui Iura”.

Eram pe trenul către Valea, joi, înainte de nuntă. Între Băile Tușnad și Toplița, pe unde se face destul de frig încât trebuie să ai hanorac la îndemână și în luna august. Mesajul a venit de la mama:

“A murit bunicul lui Iura”.

M-am gândit la multe în miez de noapte. La om, la Iura, la nuntă.

Bunicul lui Iura fusese ceferist. La fel ca tatăl lui. La fel ca bunicul meu. La fel ca jumătate de sat, nod feroviar important în nord, cu trenurile care întorc locomotiva pentru a continua spre Sighet.

Până să ni se confirme că nunta se ține, că e palma și sfidarea omului mândru de la țară în fața capătului, impresiona un alt capăt.

Ajunse la capăt de Românie, locomotivele porneau sirena la intrarea în gară. Chiar în dreptul casei celui stins. Dacă nu ați auzit niciodată o sirenă de tren sunând în memoria unui om, să știți că e cel mai trist sunet muzical pe care îl poate produce un mijloc de locomoție. “E veșnica pomenire venită pe șine”, spunea bunica mea la moartea bunicului.

Între casa bunicului lui și liniile de cale ferată ne jucam de-a soldații, cu baze făcute din piatra adunată de pe traverse și arme din nuiele, crengi sau fructe necoapte ori prea coapte.

Bătrânul Hrin a fost înmormântat sâmbătă. Duminică era nunta.

NUNTA

ÎNCĂLZIREA. 12:45

Domnișorii de onoare se întâlnesc în fața casei lui Iura, strada principală din Valea Vișeului, numărul 92. Sau 93. Până-n 100, alea de la 100 în sus sunt pe altă uliță. Toți flăcăii sunt proaspăt întorși de la slujbă.

Băieții sunt 22, vârsta mirelui. O să îi aștepte, la casa miresei, tot atâtea domnișoare. Ele vor fi în roșu. Ei, office, în cămăși albe.

---

În timp ce mă fac și eu office + floare roșie la buzunarul de la piept, îi văd peste gard pe copiii unui vecin. Sunt cu două capete mai mari decât i-am lăsat. I-am lăsat când, pe la 2-3 ani, își îngropau tatăl. Ivan a fost împușcat la 10 metri de casă. “Pe frontiera verde a României”, scriau ziarele, citând comunicatul Poliției de Frontieră.

Bunică-mea a auzit scena. Soția omului împușcat, asistentă medicală, a fost prima care l-a găsit întins. A primit un sfat prin beznă: “Lasă-l să moară!”.

Aici e Valea Vișeului. La o aruncătură de pachet de țigări de Ucraina. Iar în Ucraina un pachet de țigări costă vreo 3-4 lei. Așa că, da, se face contrabandă. Nu se ascunde nimeni de asta. Se făcea încă de pe vremea marelui URSS și se va mai face.

Știrile despre traficul de țigări de la Valea Vișeului atârnă greu pe Google. În ultima vreme, sătenii s-au răsculat și spun că “frontieriștii” trag în ei chiar și printre case. Poliția de Frontieră răspunde că nu are ce să facă în situația de față, numai cu Dusterul pe uliță și cu pistolul la ochi poate duce lupta împotriva contrabandei.

Încă un flashback: exterior/zi/anul 2011. Eu, Iura și Costin, prieten din Ialomița venit în vizită. Stăm pe scările școlii, la povești, și auzim împușcături venite din pădure. Costin rămâne blocat.

– Ce-au fost astea?
– …
– Pe bune!
Iura, 16 ani pe atunci, îl bate pe spate.
– Artificii!

---

NUNTĂ SPUNEAM! 13:30

Iura are sacou grena. Iura are emoții. După obraji, tot grena. Iura are guler ridicat în sus și un papion aranjat de drujbă. Drujbă e Serioja, student la Cluj.

Drujba e îmbrăcată în cămașă tradițională, „huțulcă”, brodată și înflorată. Are țigară în colțul gurii, bere la 0,33 în mâna dreaptă, ajută pe toată lumea, de la mire la socri și nași, e specialist în cântece și obiceiuri, ordonează programul și are o corespondentă, drușca, care face același lucru pentru mireasă.

Are și dicton. „Drujba, drujba, tiajka slujba!”. Drujbă, drujbă, o grea slujbă.

Face și recensământul domnișorilor. Pe scări. „Mișa! Volodea! Ivan!”.

Băieții sunt aproape toți. Veniți din vest, din Corsica și Italia, Portugalia ori Germania, uniți într-un obicei rămas proaspăt doar pentru că n-a mai fost experimentat altfel în sat. Criogenat între dealurile Muncel, Plai, Yalinka și măgurile Ronei. Mânați de multe. La fel ca limba rămasă între pădurile lor. Puțină mândrie, puțină obișnuință. Rușine față de părinți? Poate nu ca o rușine, mai mult ca o datorie. O extensie a casei părintești care nu se vinde. Mulțumim, Fuego!

DRUMUL CĂTRE MIREASĂ. 14:30

„Repede, că se supără mireasa!”
„Nu uitați florile!”
„O luăm pe jos, lăsați mașinile aici! N-am zis că facem ca pe vremuri?!”.

Ca pe vremuri, dar un selfie nu strică, totuși. Selfie și rugăciune.

După „Tatăl nostru”, “Otce naș”, în sufragerie, se face șir trecut prin vatră de sat, printre case și vile. Cântă Frații Iurcuț din Valea Vișeului și un băiat de dincolo de graniță, din Ucraina, la baian. Baian e acordeonul ăla cu butoane în loc de clape, harmoșcă de trezit cheful în miez de zi.

Nunta se petrece cu un tren care pleacă spre Sighet. Sunt destule trenuri către Sighet, cu mașina trebuie să faci ocol de vreo 40 de kilometri. Sună sirena și de data asta, însă scurt, a salut și bucurie.

Băieții au horinca în mâini și sarcină clară. Nu scapă nimeni necinstit. Ei sunt locomotiva alaiului, îl continuă mirii, domnișorii de onoare, familia e la urmă.

Cu „Hey, yaki hore veselenki kuda i me hodele”, „ce bucurie e pe dealurile pe care umblăm noi”, lumea chiar urcă un deal. Cântecele sunt născute în zonă și respectă traseul, în vârful căruia se află primul finiș. Mireasa.

NEGOCIEREA. 15:30

Druștile așteaptă trenulețul vesel și păcălesc mirele. Îi trimit o școlăriță pe post de mireasă. “Nu-i asta mireasa mea”, se uită Iura peste umerii proptiților în prag. Și dă un fast forward cu alte 22 de fete propuse. Până iese mireasa Oxana, fratele ei și celălalt domnișor.

– Vă dau 22 de băieți pentru fată!
– N-avem nevoie de așa ceva!
– Bine, vă mai dau și fetele astea, doar să mi-o dați.
– Și 100 de euro.
– E prea mult!
– Bine, dar ți-o dăm puțin.
(Sărut prelung)
– Hai, gata, îți ajunge!

PĂLĂRII, BASTOANE ȘI ALAI. 17:00

Sfat: nu se gustă din horinca triplu distilată.
Realitate: dacă nu guști, ești obligat.
Consecință: totul o ia pe repede înainte.

Așa că, la întoarcere, la vale, drumul e scurt până la Căminul Cultural. Scris bilingv, cu tot cu „budenok kultury”. E doar un scurt popas, drujbele trebuie să cumpere pălării. Au nevoie de ele pentru drumul către cununie.

Fetele scot bani frumoși pe pălării, cam 50 de abonamente de personal Valea Vișeului – Sighet. După certuri de câteva minute, tinerii plătesc milioane bune pentru borurile înflorate. Și le pun în cap, își iau baltagurile de lemn, cu colăcel în vârf, și reiau cântecul în drumul către biserică.

Se ajunge greu. Bastoanele cu față de toporișcă sunt aruncate în sus. De fiecare dată când un baltag rămâne agățat în firele de electricitate, alaiul e obligat să stea. Până când un june se învrednicește să dea jos baltagul de-acolo. Se aruncă sticle, chei, mere, crengi după el. Apoi se pleacă mai departe. Sigur are un sens, însă e uitat în memoria bătrânilor. Și cum nu îi mai știm sensul, îi zicem, simplu, tradiție.

“Oy, liubeu ia divcenoniku, a divcena mene
Ne hotile stari date divcenu za mene!”

“Eu iubeam mult o fetiță, fetița pe mine
Dar bătrânii ei părinți n-o lăsau cu oricine!”

Iura, adolescență, drifturi cu tractorul, bucurie.

COLAC PESTE ROZMARIN 19:00

Muzica se oprește la poarta bisericii. Muzicanții nu intră în curte, doar mirii și nuntașii. Slujba durează mult, peste o oră. La final, după binecuvântare, mirele și mireasa sunt, pentru prima oară în seara de nuntă, braț la braț.

Și, înainte să se dea drumul la dansuri și învârtite, “kolomeika” la care amețești doar dacă te uiți, inspirată din Colomeea, oraș de după Carpații Păduroși, alaiul revine la Cămin depășind mașina Poliției de frontieră.

Polițiștii stau în Duster, dau geamul jos și admiră. E armistițiul care nu apare nicăieri pe internetul în care știrile cu Valea Vișeului sunt sinonime cu un joc de Tom și Jerry între cele două părți.

Lumea are rozmarin în piept.

Apoi, strânsă în horă, se înalță să spargă cu creștetul un colac ținut la înălțime de drujbe. Cineva reușește după două minute. “Așa te rupi de tinerețe. Cum colacul nu-l mai lipești la loc, așa nici tu nu mai ești copil de-acum”, explică, mămos, bunicile de pe margine.

Iar imaginile încep să se tulbure după primul dumicat de colac, din care gustă toată lumea. Înspre dimineață, tradițiile se amestecă în valuri de sarmale, chiftele și agitație. Și-apoi se bea iar și iar.

Vorbitul la prezent se întrerupe. Pauză și de scris, așa cum muzicanții pun un disc pentru a mânca pentru prima oară într-o seară plină.

SFÂRȘIT

Ultimul lucru pe care l-am făcut la nunta lui Iura a fost să beau un pahar cu apă. Era spre dimineață. Am tras o dușcă sănătoasă.

Am tras o dușcă sănătoasă din ceea ce credeam eu că e apă.

Nu era apă, era horincă.

Încă încerc să aflu gafeurul. Oameni buni! Horinca se pune în sticle golite de Frutti Fresh, d-alea de jumătate, eventual cu inel verde și capac portocaliu, nu în butelcuțe de apă minerală.

V-am mai zis că am arsuri la stomac.