În dimineața de 24 februarie am văzut cu toții cerul Kievului brăzdat de rachete și, chiar dacă vibrațiile exploziilor nu ajungeau până la noi, pământul părea să ne fugă de sub picioare de groază. Un război ca-n cărțile de istorie izbucnit atât de aproape de România! Apoi a intervenit obișnuința și, pentru mulți, invadarea Ucrainei n-a mai însemnat decât benzină mai scumpă și teamă de facturi neplafonate.

Pentru unii, a mai însemnat și orori inimaginabile rostogolite în clipuri video care au circulat pe Facebook, Twitter și Telegram. Imagini cumplite, capabile să-ți schimbe starea și să te pună o vreme pe gânduri. Apoi swipe, scroll și viața a mers mai departe.

Ce ar putea aduce în plus și de ce ne-ar deturna mărturia unui singur om?

Ovidiu Stoica are 37 de ani și, până la începutul acestui an locuia în Spania, unde în trecut a fost arestat pentru că a încercat să jefuiască o bancă. După ce a ieșit din închisoare, s-a străduit să ducă o viață normală de șofer de camion. Numai că rutina și normalitatea nu par să fie punctele sale forte. În februarie, când a aflat de invazia rușilor în Ucraina, spune că s-a hotărât să ajute. A venit în România și a făcut, o vreme, voluntariat la Isaccea, pe unde intrau în țară refugiați ucraineni. Apoi s-a înrolat în Legiunea Internațională a Ucrainei, care adună voluntari din toată lumea: spanioli, columbieni, japonezi și alte nații de oameni care au auzit chemarea președintelui Zelenski și s-au oferit să lupte de partea Ucrainei în războiul cu rușii. După o testare sumară, Ovidiu Stoica a fost trimis în prima linie.

E greu de spus dacă a făcut această alegere din teribilism sau din dorința de a ajuta o națiune aflată la răscruce, dar răspunsul e irelevant și acest material nu este despre asta.

Acest material este despre trăirile omului nostru întors acasă într-un sătuc din Ardeal. Mărturiile lui ne pun în fața unei realități cumplite și a unui alt război decât cel pe care îl știm de la televizor sau de pe rețelele sociale. Un război care se strecoară în mințile oamenilor, transformându-i pentru totdeauna. Un război în care intri chiuind și râzând, ca să alungi frica de moarte, și din care ieși tremurând și rostind mecanic aceste cuvinte ciudate: „Nu știu ce s-a întâmplat, dar nu mai sunt eu”.

Indiferent cât va mai dura, războiul din Ucraina nu va fi numai despre morți, răniți și teritorii eliberate. Va fi și despre milioanele de oameni care l-au trăit într-o formă sau alta și care se vor regăsi în vorbele lui Ovidiu Stoica: „Nu știu ce s-a întâmplat, dar nu mai sunt eu”.

Odată cu aceste milioane de oameni, nu va mai fi la fel nici partea noastră de lume.