Învingătoarele. Poveștile femeilor care și-au luat viața înapoi

În fiecare an, zeci de mii de femei din România sunt lovite de partenerii lor. Iar după ce loviturile bărbaților se opresc, rămâne în urmă o tăcere grea, care se transformă în mod de viață. Cele mai multe dintre femeile abuzate aleg să ascundă aceste episoade. O fac din cauza presiunii sociale, din cauza neîncrederii în instituțiile statului și, nu de puține ori, de teama că nu se vor putea descurca pe cont propriu. Așa că preferă să tacă și să îndure.

Pentru că au fost ele însele prinse în această capcană, mai multe femei din Sibiu au creat grupuri de sprijin cu rol terapeutic în care femeile abuzate află că nu sunt singure și că din spirala violenței se poate și evada.

Uneori, femeile din această rețea, numită simbolic „Rețeaua Învingătoarelor”, se întâlnesc și se ascultă una pe alta povestind ceea ce ani la rând au ținut sub tăcere. Iar dacă ați crezut vreodată că violența domestică e o problemă superficială, opriți-vă puțin din citit, trageți aer în piept și ascultați mărturiile din videoul de mai jos.

Nevoia unei rețele în care femeile abuzate se ajută una pe altă reiese, în primul rând, din statistici: doar 1% dintre femeile care au admis că au fost abuzate de parteneri au apelat vreodată la serviciile sociale oferite în sistemul public.

Vorbim despre un procent ridicol de scăzut, în condițiile în care statul român este obligat să le ofere acestor persoane cazare într-unul dintre cele 60 de centre răspândite în țară și, eventual, consiliere psihologică și juridică. În practică, însă, numărul de locuri din aceste centre se limitează la maximum 15 – prea puţin pentru cele 24% dintre româncele care susţin că au fost victime ale agresiunii domestice de-a lungul vieţii -, iar termenul-limită până la care autorităţile spun că poţi să-ţi refaci viaţa este de numai trei luni. Atât ai voie să rămâi într-un centru.

Camelia Proca este fondatoarea Asociaţiei pentru Libertate şi Egalitate de Gen (A.L.E.G.) care a inițiat Rețeaua Învingătoarelor. Printr-un efort de auto-finanțare, A.L.E.G. oferă de 14 ani un centru de consiliere femeilor care se confruntă cu violența domestică și a realizat cât de multă forță au aceste femei pe care alții le văd doar ca victime fragile și le judecă cu ușurință. Ani la rând, Camelia Proca a pledat în fața autorităţilor pentru a le convinge să trateze ca o prioritate prevenirea și combaterea violenței în cuplu, care este, în acelaşi timp, o problemă de sănătate publică şi de apărare a drepturilor omului. E convinsă că vocile cele mai convingătoare sunt chiar vocile învingătoarelor care au reușit să depășească violența și care vor da curaj și altor femei.

Camelia a auzit multe promisiuni ale guvernelor care au condus țara în ultimii 14 ani. Fiecare pas înainte a părut, însă, urmat de alţi doi paşi înapoi. Serviciile pentru victime au rămas deficitare.

„De multe ori, femeile care ajungeau la noi ne povesteau că s-au simțit umilite și judecate când au intrat în contact cu serviciile publice. Ne-am dat seama că depunem foarte multe eforturi într-o direcţie care nu ne ajută prea mult. Se schimbau guverne, se schimbau cei cu care ne întâlneam – iar noi rămâneam cu aceleaşi doleanţe. Şi atunci, am zis: «Trebuie să schimbăm ceva!». Anul trecut, am întâlnit-o pe Ana Bella – o activistă care a apărat drepturile femeilor din Spania – şi eram într-o perioadă în care căutam o altă abordare: «Cum continuăm noi să oferim suport eficace fără să mai aşteptăm ceva de la stat, fără să stăm după stat?»”. Așa a apărut „Rețeaua Învingătoarelor”, din dorința femeilor de a nu mai aștepta ajutorul unor instituții neputincioase.

În cele ce urmează, încercăm să vă arătăm o altă latură a acestui fenomen – una de care, credem noi, persoanele aflate în prezent în situaţii de viaţă şi de moarte au nevoie: cea optimistă, a victimelor care au reuşit să depăşească acest statut şi au devenit, astfel, „învingătoare”.

Acum, ele îşi dedică vieţile misiunii de a le ajuta şi pe celelalte să îşi găsească puterea lăuntrică. Iolanda Beldianu, de la Asociația Pas Alternativ, crede că asta înseamnă un mare pas înainte: „E un pas pe care îl așteptăm de 18 ani: femeile care au reușit să învingă violența își fac auzită propria voce.”

Specialiștii de la A.L.E.G. și cei de la Asociația Pas Alternativ vor gestiona grupuri de sprijin locale, unul la Sibiu, celălalt la Brașov, în care femeile care se confruntă acum cu violența domestică vor putea întâlni femei care au reușit să o depășească. A.L.E.G. are deja în plan extinderea rețelei învingătoarelor și la Satu Mare și Hunedoara.

„Mi-am promis că nu voi rămâne o femeie neîmplinită”

Cunoscând-o pe Alina Ursu, pare greu de crezut că a lucrat în viaţa ei ca femeie de serviciu şi că a crescut alături de trei surori şi de şase fraţi, într-o familie de etnie romă în care bătăile erau la ordinea zilei. Dar, la acea vreme, violenţa domestică era mai degrabă luată ca un dat natural: fie aveai „noroc” şi nimereai un bărbat care nu te lovea, fie soarta ţi-era potrivnică şi, în acest caz, erai nevoită, ca femeie, să faci un compromis – primeai „pâinea pe masă”, dar şi palmele sau pumnii bărbatului alături de care trăiai.

Mama Alinei a fost dintre cele mai puţin norocoase, dar, în baza acestei convenţii nescrise care condiţiona primirea pâinii de acceptarea loviturilor, a rămas alături de bărbatul ei. Mai târziu, băieţii familiei şi-au însuşit lecţia de autoritate masculină: „După ce tata a predat ştafeta de a ne lovi, au preluat fraţii mei modelul patern – nu ne mai bătea tata, ne băteau băieţii. După asta, au preluat bărbaţii noştri şi ne-au bătut ei. Asta era normalitatea noastră”.

Ajunsă la maturitate, Alina s-a măritat cu un bărbat care avea să se dovedească la fel de agresiv ca tatăl ei. Numai că vremurile se schimbaseră, iar ea face parte dintr-o generaţie care a înţeles, fără să îi explice cineva, că agresiunea nu poate fi şi nu va fi vreodată tolerabilă.

„Într-o zi, când am venit de la serviciu, a fost un episod în care a sărit şi m-a lovit, mi-a aruncat o masă cu farfurii în cap şi toate cele şi, în secunda aceea, am luat cuţitul de pe masă şi am zis: «Dacă te apropii, dau!». Bineînţeles că nu a crezut că eu voi face asta şi s-a apropiat şi mai ameninţător. Am dat, dar Dumnezeu a lucrat pentru mine! Lovitura nu a fost aşa de adâncă să provoace o rană – a fost o zgârietură – şi cred că lucrurile ar fi fost şi mai grave dacă, în momentul acela, nu ar fi intrat fata, care venea de la şcoală. L-a găsit când el mă strângea de gât şi a zis: «Tată, dar ce faci? O omori!»”.

În aceeaşi perioadă în care căsnicia ei se destrăma, mama Alinei a murit.

„La mine, factorul-cheie a fost moartea mamei mele. În momentul în care mama mea s-a dus, la 59 de ani, a părăsit această lume tristă, flămândă, neîmplinită pentru că nu şi-a văzut niciun copil împlinit. Chiar dacă ea s-a străduit să ne trimită pe toţi la şcoală, să fim îngrijiţi întotdeauna, hrăniţi şi toată viaţa ei a muncit pentru copii, a murit neîmplinită. A trăit o viaţă neîmplinită.

În ziua în care eu mi-am îngropat mama, mi-am dat seama că nu sunt departe de acea groapă. De fapt, eu sunt cu picioarele în groapă, dar tot mai sper, mă amăgesc. Eu n-aveam pământul pus peste mine – urma pământul. Şi atunci, mi-am promis la mormântul mamei că eu nu voi rămâne o femeie neîmplinită care să putrezească pe dinăuntru.”

„Când eram tentată să renunţ, vedeam groapa în care am pus-o pe mama”

Alina a decis că nu vrea să calce pe urmele mamei sale.  Opţiunea justă era, deci, divorţul – un divorţ pe care însă soţul ei de atunci nu l-a vrut.

Ca să se răzbune, bărbatul a început să o urmărească pe drumul ei de acasă spre serviciu şi să o ameninţe.

„Mergeam pe jos, la fundaţia unde lucram, şi 800 de metri mergeam pe o cale de linie ferată. Drumul era paralel cu o cale de linie ferată şi câmp. El mă suna: «Uite-mă, mă vezi?». El era sus, pe la linia ferată. «Mă vezi? Ce-ar fi să te iau să te arunc? Dă trenul peste tine, nu te găseşte nimeni!». Sora mea, care stătea pe atunci în Braşov, mă suna şi vorbeam de când ieşeam din casă până ajungeam la barieră. La barieră mă aştepta o colegă şi mergeam împreună, dar eu tot nu mă simţeam în siguranţă, pentru că el era prezent. Anunţam poliţia şi îmi spuneau:

– Dacă te prinde şi te bate, sună-ne!

– Bine, dar dacă nu mai apuc să sun?

– Da’, ce? Crezi că eşti VIP, să îţi punem gardă de corp?”

Alina recunoaşte că a divorţat pe ascuns, de teama soţului ei, şi că bărbatul nu a ştiut ce se petrece până când a primit hotărârea judecătorului.

„M-am dus şi i-am prezentat hotărârea judecătorească şi i-am spus: «Mă numesc Ursu Alina. Moise eşti doar tu!» Bineînţeles că au urmat reproşuri: «Mi-ai distrus viaţa, eşti o curvă! N-o să te mai ia nimeni! Cine te mai ia pe tine?» Vorbe tot mai rele, dar care nu mai aveau efect asupra mea”.

Alina Ursu a parcurs un drum lung ca să ajungă unde este astăzi: o profesoară care inspiră generaţii de elevi şi care, în timpul liber, luptă pentru cauza femeilor agresate. A înfiinţat de curând o asociaţie şi, prin intermediul ei, ajută victimele să îşi găsească o slujbă atunci când dependenţa financiară le ţine lângă partenerii abuzivi, să îşi caute un loc unde să stea cu chirie, le oferă sfaturi şi pledează pentru ele în faţa oricui ar fi tentat să le ignore suferinţa.

Este un avocat bun pentru că ştie exact cu ce se confruntă aceste femei. Ea însăşi, după divorţ, şi-a căutat o slujbă lipind în vitrinele magazinelor mici anunţuri în care îşi oferea serviciile: „Fac curăţenie”, “Fac pâine de casă”, “Ofer servicii de bonă”.

Apoi, la 40 de ani, Alina Ursu s-a înscris la facultate.

„Eram un cal de dârloagă care a ieşit din cursă demult. Nu mai paria nimeni pe mine, dar jarul pe care l-am avut sub tălpi, faptul că mi se deschidea în faţa ochilor groapa în care am pus-o pe mama mea… Când eram tentată să renunţ şi să spun: «Gata, până aici am putut! De aici încolo nu mai pot!», vedeam în faţa ochilor groapa în care am pus-o pe mama. Am zis: «Nu se poate, înainte!» Sper că, de acolo de unde este, mama mea este împăcată. Aş fi vrut să trăiască în ziua în care eu mi-am luat hotărârea judecătorească de divorţ şi să i-o arăt, aş fi vrut să trăiască mama în ziua în care eu am devenit licenţiată, să trăiască tata în ziua în care eu am apărut pe scena TEDex (n.r. – serie internațională de conferințe pe diverse teme) şi să îi bucur pe părinţii mei de toate realizările, să vadă că acel cal de pripas pe care nu mai paria nimeni este un cal de cursă lungă.”

„De data asta vreau să vorbesc!”

Ca asistent social, Daniela Lupu lucrează îndeaproape cu victimele violenţei domestice, în special cu femeile din mediul rural, chiar dacă, spune ea, la ţară lucrurile se mişcă mult mai greu.

Este bătăioasă: de curând, a mers din sat în sat, a vorbit cu primarul fiecărei localităţi şi l-a convins să o lase să le pună oamenilor în cutia poştală câte un pliant din care să îşi afle drepturile şi să cunoască serviciile de care pot beneficia din partea autorităţilor.

Uneori, femeile pe care le consiliază o laudă pentru implicare şi intuiesc parcă faptul că pentru ea este mai mult decât o meserie. „De unde ştii toate astea?”, au întrebat-o multe dintre ele, uimite de felul în care Daniela empatiza cu povestea lor. A preferat să nu le răspundă la întrebări, ştiind că ea ar fi trebuit să fie cea puternică pentru cele care i-au căutat ajutorul.

Ziua în care am întâlnit-o pe Daniela Lupu a marcat însă o premieră în viaţa ei: a fost pentru prima dată când şi-a spus public povestea, iar învingătoarele au aplaudat-o şi au felicitat-o pentru curaj.

În timp ce vorbea, femeia s-a oprit de mai multe ori ca să îşi înăbuşe lacrimile. „Nu trebuie să te forţezi”, i-au spus cele din jur, dar ea a insistat: „Nu, de data asta vreau să vorbesc!”.

A povestit despre traumele suferite, dar mai ales despre persoanele care au ajutat-o să îşi reia viaţa. A vorbit despre fosta ei şefă, şi ea pe atunci o victimă a violenţei domestice, care a intuit situaţia Danielei chiar înainte ca ea să îi spună ceva şi, discretă, i-a spus doar să o caute oricând va avea nevoie de ceva.

„Într-un final, am avut curajul să îi spun. Nu aveam posibilitate să fug nicicum din casa în care trăiam. Am vrut să plec, dar n-am putut de ruşinea oamenilor din satul respectiv, care mă cunoşteau, desigur, ca pe o persoană respectabilă. La un moment dat, am plecat de acasă și am dormit la șefa mea. După o vreme m-am întors, dar fostul meu soț n-a vrut să mă primească, mi-a zis: «Dacă ai plecat, acum pleacă!». Până acum trei ani, nu exista zi în care eu să nu îmi aduc aminte. E ca o pecete pe care nu pot să o şterg, nu pot să şterg cu buretele aceşti cinci ani din viaţa mea. Am zis: ce pot eu să fac ca asistent social şi ca fostă victimă pentru oamenii pe care eu îi întâlnesc acum?”.

Ca asistent social, Daniela a avut contact nu doar cu victimele, nu doar cu femeile de la ţară pe care încearcă să le educe, ci şi cu agresorii. Iar astăzi, îşi petrece adesea zilele discutând cu bărbaţii care, la fel ca fostul ei soţ, şi-au transformat nevestele în saci de box.

„Cameleonii” Cynthiei

Ca victimă a violenţei domestice, să ieşi din acest cerc vicios presupune mai ales să îţi înfrunţi propriile frici.

Cynthia Lazăr (39 de ani) s-a gândit, iniţial, când fostul ei partener a început să o agreseze, că probabil a luat-o razna. Nu credea că i se poate întâmpla asta tocmai ei, o mamă tânără cu un nou-născut în braţe, aşa că a decis, ca într-un proces kafkian cu propria-i minte, să înregistreze abuzurile ca să se convingă că nu visează. Din această experienţă a rămas o tabletă cu ecranul crăpat, căreia Cynthia, artist vizual, a decis să îi atribuie o pildă.

În cele din urmă, zece dintre obiectele pe care soţul ei i le-a distrus în timpul bătăilor au ajuns astăzi purtătoarele câte unui mesaj despre puterea pe care femeile o găsesc chiar atunci când par, la propriu, să se frângă şi au intrat într-o expoziţie pe tema violenţei domestice.

Una dintre lucrările sale, „Cameleonii mamei mele”, spune exact o astfel de poveste: a mamei care, ca să îşi protejeze copilul, găseşte puterea să inventeze o istorioară despre propriile-i vânătăi.

„Mă întreba fiul meu: «Ce e asta?» Nu înţelegea ce e o vânătaie, că îşi tot schimbă culoarea. I-am zis: «Uite, e ca un joc! Eu sunt un copac şi ăşia sunt nişte cameleoni care se ascund aici şi îşi tot schimbă culoarea»”.

Când a decis să plece de acasă şi să îşi părăsească soţul dependent de droguri, Cynthia a fost una dintre cele 99% din femei care nu au apelat la serviciile sociale oferite de stat.

O cunoştinţă i-a oferit, în schimb, o garsonieră în care nu locuia nimeni pentru a se muta acolo cu bebeluşul ei, dar experienţa a fost chinuitoare. Trăiau doar din alocaţia copilului – prea mic să poată fi dus la o creşă sau la grădiniţă astfel încât ea să poată lucra.

Pe timpul verii, Cynthia şi copilul ei au reuşit să supravieţuiască din cei 200 de lei rezultaţi din alocaţia lui, dar, la venirea iernii, costurile necesare pentru încălzirea locuinţei au depăşit bugetul lor de subzistenţă. A fost nevoită să se întoarcă la bărbatul care o lovise:

„Cea mai urâtă perioadă a vieţii mele a fost vara lui 2015, când am trăit din aceşti 200 de lei. S-a făcut noiembrie şi s-au făcut 15 grade în casă, 12 grade, 11 grade… Am zis: «Eu nu pot să pornesc centrala, pentru că nu am cu ce să plătesc.». Şi m-am întors la agresor, am mai suportat o tură.”

În aprilie 2016, Cynthia a reuşit să obţină ordin de restricţie, s-a mutat de acasă şi, a doua zi de la emiterea ordinului, a găsit o slujbă. De atunci şi până astăzi a avut trei expoziţii, a lucrat şi şi-a crescut fiul.

În urmă cu două luni, Cynthia a demisionat de la ultimul job. A mers acasă, a împachetat o valiză cu hainele copilului ei şi, pentru prima dată, mama şi fiul au plecat împreună într-o vacanţă.

Alina, Daniela, Cynthia. Sunt doar trei nume din mulţimea de femei care au avut cândva eticheta de victime, dar care şi-au schimbat povestea.

Niciuna dintre ele nu a avut o reţetă magică după care s-a ghidat, nici vreun salvator care să o scoată din necaz şi niciun avantaj deosebit care să îi fi netezit calea în viaţă.

Fiecare dintre ele a înţeles însă că, în astfel de cazuri, prima dovadă de curaj este să spui cu voce tare că îți este frică.

Acest articol face parte din campania „Urmele tăcerii”, realizată cu sprijinul Avon România. Dacă ați trecut prin episoade de violență domestică și vreți să vă alăturați efortului de conștientizare, ne puteți scrie povestea voastră la [email protected]. La finalul campaniei vom publica mărturiile cititorilor.