Mărturia unui bolnav de COVID care a refuzat internarea: „Nu m-a mai verificat nimeni. Aş fi putut să ies din casă oricând“

În ultima săptămână, România a ajuns pe locul doi în clasamentul țărilor cu cele mai multe de infectări cu virusul SARS-CoV-2 din Uniunea Europeană. Autoritățile transmit în permanență mesaje de responsabilizare către populație, însă refuză să-și întoarcă privirea către propriile dezacorduri și stângăcii.

După două săptămâni de vid legislativ în chestiunea carantinei, aproape o mie de pacienți confirmați cu SARS-CoV-2 au ales să părăsească spitalele. Pe lângă aceștia, alte câteva mii au fost confirmați pozitiv dar n-au fost niciun moment internați. Asupra tuturor s-a revărsat oprobriul public. Dar ce-l face pe un pacient să refuze spitalul? Încearcă cineva cu adevărat să-l convingă că e important să rămână sau decide singur pe baza informațiilor culese de pe internet și de la televizor? Și ce face statul când e prins pe picior greșit de un astfel de cetățean? Silvia Caraiman, o femeie de 29 de ani, din București, ne-a dat răspunsul la aceste întrebări.

Mărturia ei ne așterne în față imaginea funcționarului român, cel care ar trebui să gestioneze pandemia. E înconjurat de telefoane la care nu mai răspunde, acoperit de hârtii cu proceduri medicale pe care nu le mai respectă, baricadat într-un birou cu speranța că trecerea timpului le va rezolva și de data asta pe toate.


Pe 30 iunie am început să am simptome specifice infectării cu coronavirus: aveam o stare de oboseală, o uşoară durere în gât şi dureri de cap. Febră nu am făcut deloc. Între timp, am aflat că un prieten cu care mă întâlnisem recent a fost depistat pozitiv la testul COVID.

Pe 2 iulie am sunat la 112 şi am explicat situaţia. În două ore, a ajuns ambulanţa cu doi asistenţi echipaţi cu combinezoane. Mi-au spus că e foarte aglomerat la spital, că sunt foarte mulţi pacienţi. Am rămas cu impresia că evitau să mă transporte la spital. „Sigur vă doare? Sigur aţi intrat în contact?“, mă întrebau. Nu ştiu dacă doar erau prietenoşi şi încercau să mă facă să nu mă panichez, dar insistau nefiresc de mult că poate e doar o răceală.

Până la urmă, am ajuns la spitalul Elias şi, după triaj, mi s-a spus să aştept pe o bancă, afară, în faţa spitalului. „O să mai dureze puţin, că acum este dezinfectată camera în care urmează să intraţi.“ După o oră de stat pe bancă, a venit un asistent care mi-a spus să mă pregătesc. L-am urmat până am ajuns într-un hol de spital. A găsit un scaun şi m-a invitat să mă aşez. Pe hol! Am fost uşor contrariată: după ce am aşteptat o oră ca să dezinfecteze o cameră, sunt aşezată pe un hol de spital. Acolo mi s-au luat probe de sânge şi am făcut testul COVID. Asta a fost tot.

Silvia Caraiman susţine că a făcut testul COVID pe acest hol al spitalului Elias

Pe scrisoarea medicală, care conţinea şi analizele de sânge, şi radiografia pulmonară, diagnosticul era: „Viroză respiratorie. Suspiciune COVID“.

M-a întrebat dacă am cu ce să ajung înapoi acasă. Că, dacă vreau, poate să-mi comande o ambulanţă, dar o să dureze 2-3 ore. Dacă nu, să chem pe cineva cu care am intrat în contact în ultimele zile. Mi-a spus să stau acasă, în izolare, până la rezultatul testului. Am fobie de spitale, aşa că am întrebat: „Dacă sunt pozitivă, trebuie neapărat să mă internez?“. Răspunsul nu m-a lămurit: „S-a dat o lege cum că nu mai sunteţi obligată să vă internaţi, dar nu ştiu exact, mai vedeţi ce vă spune DSP-ul“.

În ziua următoare, vineri, am primit un telefon de la spitalul Elias: „Doamna Silvia Caraiman? Rezultatul este pozitiv“. Şi eu ce fac acum? „Aşteptaţi telefonul de la DSP.“ Telefonul de la DSP a venit abia duminică după-amiază. Era un domn: „Am înţeles de la spital că nu vreţi să vă internaţi“. Fix aşa a început discuţia. „Nu ştiu exact, spuneţi-mi dumneavoastră cum se procedează.“ Mi-a spus că, dacă vreau, pot să refuz internarea şi mi-a explicat procedura în acest caz: trebuie să stau 14 zile în autoizolare, voi fi verificată la telefon şi chiar acasă. În plus, trebuie să semnez o declaraţie pe proprie răspundere că îmi asum toate consecinţele. Nu ştiu nici acum care sunt alea. Iar în caz că mă simt rău, trebuie să sun la DSP sau la 112. Ancheta epidemiologică s-a redus la aceste întrebări: dacă locuiesc cu alte persoane, care e numele lor şi care e adresa. La final, mi s-a recomandat să sun medicul de familie pentru concediu medical. Cam asta a fost. Ah, şi procedurile normale: să mă spăl pe mâini şi să port mască. Nu înţeleg de ce-mi mai spunea asta, din moment ce eu eram izolată acasă.

Am fost foarte speriată. Deşi simtomele mele erau minore, dacă urmăreşti ştirile şi te laşi furat de tonul alarmist cu care ţi se prezintă toate informaţiile, n-ai cum să nu intri în panică. „Pacientul n-avea simptome şi a doua zi a murit“, aşa sunt toate ştirile. Mi-am comandat şi un pulsoximetru, pentru că citisem că un posibil efect al bolii este că se coagulează sângele şi tu nu simţi nimic. Nu ştiam la ce să mă aştept, dar m-am gândit că e mai bine să nu ţin ocupat un loc în spital, având în vedere că mă simţeam bine. Am văzut că cei care au refuzat internarea nu au o imagine deloc bună în spaţiul public. M-am simţit vinovată, cu toate că n-am făcut nimic rău: am stat în casă şi am respectat toate regulile! Pe de altă parte, modul în care am văzut că sunt tratată în spital şi fobia mea m-au făcut să-mi pierd complet încrederea în sistemul medical.

În cele două săptămâni, nu am primit niciun telefon şi nimeni nu a verificat dacă respect condiţiile izolării. Aş fi putut să ies din casă oricând şi nimeni n-ar fi ştiut. Şi sunt convinsă că alţi oameni, care poate n-au aceeaşi conştiinţă, au ieşit din casă când au văzut că nu-i controlează nimeni.

Am încercat să mă interesez de concediul medical, mai întâi la doctorul de familie. El mi-a spus că nu poate să mă ajute, că sunt un pacient pozitiv care stă în izolare şi nu există procedură pentru asta. Dacă aş fi fost în izolare, suspectă de COVID, ar fi putut. Dar aşa nu. Am sunat şi la spital, dar nici ei nu aveau habar ce să-mi spună. Îi auzeam vorbind: „Vrea concediu medical, ce-i zic?“ „Să se ducă la medicul de familie, că noi nu dăm!“ Mă simţeam prost să-i deranjez pentru mizilicuri; îmi imaginam că sunt foarte aglomeraţi, că au cazuri grave, că stau toată ziua în costumele alea insuportabile.

Am întrebat şi la Casa de Asigurări de Sănătate. „Teoretic, ar trebui să primiţi concediu în baza unui document de la DSP“. Am sunat la DSP: „Noi n-am oferit niciodată niciun document“. Toţi îmi spuneau că e un vid legislativ, că nu au nicio informaţie şi că nu pot să mă ajute. „Nu ştim, aşteptaţi, mai sunaţi.“ Am aşteptat.

Când am început să mă apropii de finalul perioadei de izolare, am încercat să mă interesez ce trebuie să fac. Nu puteam să ies din casă fără un test negativ. Aşa că am început iar cu telefoanele: medicul de familie m-a trimis la DSP. La DSP, am găsit o doamnă atât de flegmatică încât mi se părea că face tot posibilul să închidă telefonul mai repede: „Nu ştim, nu putem să vă dăm niciun răspuns, nu avem proceduri, dacă s-a terminat perioada de izolare, teoretic, puteţi să ieşiţi, n-ar trebui să mai fiţi contagioasă“ „Şi dacă mă testez la privat şi am iar rezultat pozitiv?“ „Vă internaţi sau staţi 14 zile în izolare“ Ca şi când cele două săptămâni care trecuseră n-ar fi existat! Mi s-a spus că ei nu mai retestează, pentru că laboratoarele sunt pline şi e foarte aglomerat. Aşa că pot să ies şi să-mi văd de viaţă.

M-am hotărât să mă testez la privat. Nu mă lăsa conştiinţa să ies din casă fără să am garanţia că nu mai port virusul. Marţi, pe 21 iulie, am primit rezultatul: sunt în continuare pozitivă.

Nu mai înţelegeam nimic, aşa că am început din nou să dau telefoane. La DSP nici măcar nu-mi mai răspundea nimeni. Medicul de familie, din nou, nu știa cum să mă ajute. Mi-a recomandat să contactez linia verde pentru Covid. Și așa am ajuns să sun la Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă. Le-am explicat din nou situaţia şi am ajuns la o doamnă de la Ministerul Sănătăţii. Ea mi-a spus că va trimite datele mele la DSP şi că o să mă contacteze ei. Să aştept. Să aştept, din nou. După trei săptămâni, încă sunt în casă şi aştept un test negativ. Nu mai pot susţine financiar încă o testare la privat. Aşa că aştept.

În tot timpul ăsta, am simţit că sunt a nimănui, că sunt singură, pentru că nimeni nu mă sprijină în niciun fel şi nici măcar nu-mi arată că au intenţia. Nu mi-a spus nimeni că, dacă refuz internarea, nu se mai interesează nimeni de mine. Înţeleg că nu au un sistem bine pus la punct, cu proceduri clare. Dar nimeni nu vrea să-şi asume nimic! Fiecare e după cum bate vântul. La televizor, politicienii se plâng că au ieşit oamenii din spitale, dar ei se ceartă încontinuu şi le ia două săptămâni să dea o lege vitală pentru toată lumea!

Nu ştiu câţi oameni au răbdarea de a da 30 de telefoane pe zi, câţi îşi permit să se testeze la privat şi, de fapt, câţi se mulţumesc cu răspunsul standard al DSP: „Dacă au trecut 14 zile, puteţi ieşi, noi nu mai retestăm“. Şi, după ce au refuzat internarea, după ce au văzut că nimeni nu-i verifică, că nu primesc concediu medical şi că nu sunt retestaţi la final, nu văd ce i-ar opri pe aceşti oameni să iasă pe stradă.

Comentarii ()