De o săptămână, soarele nu mai apune și răsare după calendarul său. Ziua marțială începe la 8 dimineața și se încheie la 8 seara. Atunci, când toți oamenii s-au așternut deja în sacii de dormit, din cimentul stației de metrou se ridică o platformă metalică ce astupă ca un capac viața dinăuntru. Un lătrat de câine, un video de pe telefon sau un “nadobranich” (noapte bună), toate sunetele se alungesc într-un ecou rece. Suntem la 87 de metri sub pământ. E frig. A trecut o zi în care noi explozii au zguduit orașul. Și urmează noaptea.

Oamenii care de teama bombardamentelor dorm în stația de metrou Universitet din Kiev se știu deja între ei, își cunosc locurile pe peron și preferințele fotbalistice, care fumează, care nu fumează (se fumează în toaletele metroului), cine-i singur și cine are familie. Unii stau lungiți în trenul garat în stație, alții se așază direct pe beton. Cineva face yoga înainte de culcare, un bărbat oferă tuturor doritorilor masaj medicinal pe o masă portabilă, un tânăr desenează meticulos pe o broșură de desenat pentru adulți, o femeie citește o carte. Niciun sunet nu răzbate de afară, e doar un zgomot alb de electricitate și infiltrații.

Adormim, ne trezește răceala podelei. Adormim din nou, ne trezesc vibrațiile știrilor online. Nu mai adormim și tot ne trezește ceva: e imnul Ucrainei, pus la un difuzor, la ora șapte dimineața: “Încă nu a murit Ucraina”.

Nu se filmează la metrou și nici nu s-ar cuveni să filmezi în dormitorul atâtor oameni. Așa că am vorbit spre dimineata cu câțiva dintre cei cu care am împărțit peronul stației Universitet. Am ieșit cu toții la lumina – ningea – și am făcut bilanțul nopții: cinci bombardamente în cinci zone rezidențiale ale Kievului. Și urmează ziua.

Mulțumiri: Alina Marina