VIDEO. Viața după Gălbenuș

• La sfârșitul lunii februarie, scriam, de la Viena, povestea lui Mirel Dolofan și a fiului său, Marinuș (zis Gălbenuș), care lupta cu cancerul. Era istoria din spatele uneia dintre cele mai emoționante campanii de donații organizată vreodată în România. Câteva zile mai târziu, Gălbenuș a închis pentru totdeauna ochii. Tatăl său a rămas în viață. El a găsit puterea să meargă mai departe și își dedică tot timpul copiilor care luptă cum a luptat și fiul său. Mirel lucrează acum la MagicHOME și vrea să înfieze un copil – un băiat grav bolnav abandonat într-un spital bucureștean.

Patimile lui Mirel Dolofan: s-a despărțit de soție, aceasta i-a luat fiica și s-au mutat în altă parte. El a rămas cu fiul. În primăvara acestui an, băiatul a murit. Jumătate de deceniu, zi de zi, a stat lângă fiul său: doi camarazi în cel mai groaznic dintre războaie, luptând împreună pentru viață. În tot acest timp, a lipsit de lângă Gălbenuș doar câteva ore, cât a făcut o cursă dus-întors Viena-București, să-și plătească o datorie în țară.

Suferințele lui Mirel ne-au făcut să presărăm printre rândurile poveștii sale de viață cuvinte din Biblie – cuvinte din Cartea lui Iov.

Articolul acela se încheia așa:

Și Dumnezeu a binecuvântat sfârșitul vieții lui Iov mai bogat decât începutul ei (…) Și a avut șapte fii și trei fiice. (…) Și Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani și a văzut pe fiii săi și pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam.

Și Iov a murit bătrân și încărcat cu zile.

De aici continuăm.

PARTEA I
Gălbenuș a vrut să moară pe ascuns

De fapt, Mirel nu dormea, cu adevărat, niciodată. Când stai mai mulți ani lângă fiul tău muribund te obișnuiești să trăiești așa. Când și când ațipea, prăbușindu-se într-o stare de veghe, dar și de acolo putea să audă bătăile inimii fiului său.

În ultimele sale zile și nopți, Gălbenuș pândea aceste clipe când tatăl său avea ochii închiși. Căuta oare să moară fără să fie văzut? Mirel crede că ultima dorință a lui Gălbenuș a fost să nu-și dezamăgească tatăl. Copilul nu mai putea vorbi.

Când a simțit ce se întâmplă, că băiatul îl așteaptă să închidă ochii pentru a-i închide și el pentru totdeauna, Mirel l-a luat în brațe și i-a spus că îl iubește foarte mult, că e mândru de el și de lupta lor și că, dacă a sosit timpul, poate să se înalțe la cer și să devină un înger – el îl va iubi la fel de mult oriunde vor fi în univers.

Zicând așa, Mirel plângea. Câteva clipe mai târziu, Gălbenuș nu mai era.

Mirel a continuat să plângă și să țină în brațe băiatul fără viață. Peste lume tocmai se lăsase întunericul și bărbatul a simțit că se prăbușește într-un gol nesfârșit.

Era luna martie. În martie, la Viena, încă ninge – ninge încet, ca și cum Dumnezeu le-ar cere oamenilor iertare pentru tot.

Mirel a dat vestea că Gălbenuș nu mai este, a fost copleșit de mesaje și de telefoane. Toate îi ziceau același lucru: să nu renunțe.

PARTEA a II-a
Și a avut fii și fiice

Mirel s-a întors.

De câteva luni, locuiește la Brănești, în județul Dâmbovița. Aici a fost înălțată MagiCAMP, o tabără pentru copiii care luptă cu diferite forme de moarte sau de nefericire. Mirel e mai mult decât un voluntar – el e aici un stâlp, tabăra se sprijină de-acum și pe inima lui mare.

Scurtă întoarcere în timp.

De fapt, Mirel și fiul său au mai stat despărțiți cât copilul a înfruntat boala. S-a întâmplat în 2015, în săptămâna în care Gălbenuș a fost și el în MagiCAMP, cucerind inimile tuturor. Mulți copii au trecut prin tabăra magică – Gălbenuș, însă, era pur și simplu special.

Un puști năzdrăvan rămâne așa chiar și atunci când boala năvălește. Înainte să i se spună Gălbenuș – din cauza medicamentelor care i-au colorat pielea – băiatului i se spunea Fane-Prăpăd. Fane de la Dolofan și prăpăd de la ce lăsa în urma sa.

În vara lui 2015, venea după o cură agresivă de chimioterapie, abia putea să-și țină echilibrul, dar nu renunța niciodată. Ambiția lui era mai puternică decât cancerul.

Gălbenuș a cucerit-o imediat și pe Doamna Polonic.

Pe Doamna Polonic nu o cheamă chiar așa, deși ar fi fost frumos și chiar dacă toți copiii îi spun astfel. O cheamă de fapt Florența Ilie și a fost până de curând polițistă. Și ea și-a pierdut un fiu, și ea a simțit, când a ajuns în tabăra magică… cum să ne spună nouă?… că a ajuns acasă, că inima i s-a liniștit și și-a aflat rostul pe lume.

Doamna Polonic gătește pentru copii. A gătit pentru sute de copii în anii din urmă. Când a primit vestea că Gălbenuș nu mai e… Și ea a simțit în ziua aceea sfârșitul lumii.

Acum, Mirel o ajută la bucătărie. E ucenicul bucătăresei, deși de fapt el e maestru bucătar încă din armată. Domnul Dolofan e acum doar ajutor de bucătar dintr-un capriciu al birocrației – în tabără, deocamdată, un singur om are, din punctul de vedere al statului român, dreptul de a le găti copiilor.

Mirel e, însă, întotdeauna mai mult. Se ocupă și de aprovizionări și dacă e ceva de reparat tot el se ocupă. În prima parte a vieții sale, domnul Dolofan a fost zidar în Brăila.

Tot ce face azi Mirel este împlinirea unei promisiuni. Pentru că atunci când Gălbenuș s-a întors din tabără, în 2015, i-a povestit tatălui său despre magia locului și despre curcubeul care se înalță uneori peste bucata de cer care ocrotește tabăra.

Și-au promis atunci unul altuia că după ce se vindecă Gălbenuș se vor întoarce aici și îi vor ajuta pe ceilalți copii.

Zeci și zeci de oameni mari au trecut în ultimii ani prin tabăra de la Brănești, dar niciunul ca Mirel. Mirel e special, așa cum fiul său a fost special. Iar copiii din tabără simt asta. Copiii simt inima omului.

PARTEA a III-a
Reîntâlnirea

Când ne-am despărțit, în acea zi de februarie, la Viena, Mirel a făcut un gest. L-a ajutat pe Gălbenuș să strângă pumnul și pumnul copilului s-a lovit de pumnul meu, într-un salut ca al supereroilor din desenele animate. Apoi ne-am îmbrățișat și eu le-am spus că ne vom revedea în curând cu bine, dar o spuneam doar ca să fac despărțirea mai ușoară. Pentru că, de fapt, puteam să văd – oricine putea – că, nu peste mult, Gălbenuș nu va mai fi.

Mirel a crezut, însă, până în ultima clipă. A crezut cu adevărat că vor învinge, oricât de lung și de greu va fi războiul. Ca în desenele animate cu supereroi. Pumn-palmă-inimă.

Îl revăd pe Mirel la Brănești. Pare mai bătrân cu zece ani, iar pe chipul său se citește o mare durere. Ne îmbrățișăm.

Ochii săi par să izbucnească din clipă în clipă în lacrimi, dar nu se întâmplă așa. Nu a plâns povestind despre ultimele clipe din viața fiului său, nu a plâns nici când și-a amintit ce a pătimit cu birocrația românească (nu e ușor să te întorci în România cu un copil mort și nici să ți se valideze certificatul unui deces la Viena), nici când a povestit că a avut necazuri până și cu locul de veci de la Brăila și cu oamenii din oraș, care îl vorbeau că a stat cinci ani prin străini și la ce i-a folosit, că, uite, tot cu copilul între scânduri vine acasă… Nu a plâns nici măcar când ne-a povestit că nu și-a mai văzut fiica de la înmormântarea fiului său.

Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit niciun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu.

Mirel e special.

Uneori, și reporterii pot să simtă inima omului.

Fiecare săptămână de la MagiCAMP are atmosfera ei. Trec pe aici, de-a lungul verii, copii bolnavi de cancer, copii care și-au pierdut frații sau surorile și copii care au suferit arsuri.

Săptămâna în care l-am vizitat pe Mirel a fost dedicată celor cu arsuri (ideea a apărut după nenorocirea din clubul Colectiv). Copii care au ars de vii sau au fost opăriți, copii care și-au lăsat bucăți de viață prin spitale.

Toți au cicatrici și toate cicatricile lor dor.

În prima zi de tabără, când au văzut în curte o piscină, au sărit în sus de bucurie apoi s-au oprit în cădere, ca în secvențele acelea filmate cu încetinitorul. Și-au adus aminte că trupurile lor poartă răni care se văd.

Între timp, s-a întâmplat magia și durerea de a fi văzuți nu mai e.

Mirel se ferește să se lege prea mult de copii, fiindcă știe că ei vor suferi când vor pleca din tabără și îl vor căuta din priviri și el nu va mai fi lângă ei. Se ferește zadarnic.

Copiii îl caută și îl găsesc.

Epilog

Oamenii care s-au lovit de acești munți de durere au descoperit ce înseamnă cuvântul împreună. Ei se sprijină unii de ceilalți și reușesc să nu cadă, ba chiar să își dăruiască inima altor și altor copii. Ei formează o rețea.

Prin rețeaua aceasta a ajuns Mirel să afle și povestea unui băiat abandonat într-un spital din Capitală. Suferă de o boală gravă și nu va supraviețui dacă nu va avea șansa unei intervenții dincolo de hotare. Mirel vrea să lupte pentru el, să facă totul pentru a-l salva. Îl știe de ceva vreme pe băiat. I-a vorbit adeseori și lui Gălbenuș despre copilul acesta, iar Gălbenuș ar fi vrut să fie toți împreună.

„Aveam multe planuri, dar…”

Mirel nu și-a pierdut obiceiul să lase frazele neterminate.

Suntem în pragul unei noi despărțiri, când Mirel ne încredințează adevărul său cel mai puternic: “Dacă nu era boala lui Gălbenuș nu am fi ajuns să stăm atâția ani nedespărțiți, l-am văzut în anii aceștia mai mult decât l-aș fi văzut o viață întreagă și de-aș fi trăit o sută de ani! Nu am remușcări că am luptat împreună până când…”

Și fraza aceasta rămâne neterminată.

E timpul să plecăm.

Mirel se întoarce între copii.

În curând va ploua și mai târziu va răsări un curcubeu și, văzându-l, Mirel se va gândi din nou că, din ceruri, Gălbenuș îi zâmbește și e mândru de el.

Și Dumnezeu a binecuvântat sfârșitul vieții lui Iov mai bogat decât începutul ei (…) Și a avut șapte fii și trei fiice. (…) Iar în toată țara nu se găseau femei atât de frumoase ca fetele lui Iov și tatăl lor le-a făcut părtașe la moștenire, lângă frații lor. Și Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani și a văzut pe fiii săi și pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam.

Și Iov a murit bătrân și încărcat cu zile.