VIDEO Angelica se hotărăște să trăiască

7866
Angelica, prima femeie din România care a reușit să câștige un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului reprezentându-se singură. FOTO: Recorder
Angelica Bălșan, prima femeie din România care a reușit să câștige un proces de violență domestică la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezentându-se singură. FOTO: Recorder

Ne aflăm în primele luni ale anului 2007. După ce timp de aproape trei decenii a îndurat bătăi și umilințe din partea soțului ei, Angelica Bălșan își rupe 50 de lei din salariul de inginer la Mina Lonea, își scoate un certificat medico-legal pentru fractură de piramidă nazală și merge cu el la Poliția din Petroșani.

Povestea s-ar fi putut încheia aici, căci, în multe cazuri, sertarul unui inspectorat de Poliție e capăt de drum pentru un dosar de violență domestică. Așa a fost și în cazul Angelicăi. Numai că ea n-a renunțat. Și-a dat soțul în judecată, a pierdut toate procesele și, ca o consecință a indiferenței, a continuat să fie bătută, urmărită și amenințată. O sticlă în cap, venită pe neașteptat în timp ce stătea la o terasă, un genunchi în stomac, la coadă, la alimentară. Nimeni nu a intervenit, pentru că trăiau într-un oraș mic, iar soțul ei era un om cu faimă – și nu una buna. Îl chema Nicolae Cămărășescu, fusese ofițer de Securitate și condusese minerii la București, în timpul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Era un om care se enerva repede și-i trecea greu, un securist plin de frustrări, care simțea că pierduse toate trenurile importante ale vieții și își vărsa necazul pe nevastă și, uneori, pe cei patru copii.

A urmat divorțul și în acele luni bătăile s-au întețit. Era iarnă, iar Angelica purta tot timpul ochelari de soare la ochi. Polițiștii au venit mereu la chemările ei, dar nu s-au dat niciodată peste cap să-i facă dreptate. „O credeți pe ea? Credeți-mă pe mine!” spunea Cămărășescu atunci când era audiat pentru violență domestică. Iar polițiștii alegeau de fiecare dată varianta comodă: o amendă de 200 de lei pentru tulburarea liniștii publice și un sfat omenesc: „băi, fraților, aveți 4 copii împreună, înțelegeți-vă ca oamenii! Păi se poate?!”.

Angelica alerga în sus și-n jos pe scara blocului, pentru a convinge vecinii să depună mărturie despre bătăile pe care le încasa . „Doamne ferește – i-a spus o nevastă de miner – nu mă bag. Eu vreau să merg liniștită pe scara blocului“. Sătui de-atâta scandal, polițiștii i-au recomandat Angelicăi să-și ia o cameră la hotelul din centru – un milion pe noapte – dacă tot zice că nu mai suportă.

E marea dramă a femeilor bătute de soți: unde să se ducă? La cine să apeleze? „Știți voi ce rușinos e să spui cuiva, oricui, că te bate bărbatul?“. Unde să doarmă? În timpul desfășurării acestor evenimente, adică la mijlocul anilor 2000, în zona Văii Jiului nu exista niciun centru pentru femei abuzate. Unde să te duci?

Pe parcurs, în mintea femeii s-a format o idee ca un dâmb între ape: aceea că țara în care trăiește nu e în stare să o apere în fața unei agresiuni evidente și repetate. Timpul irosit prin tribunale și trasul cu urechea la discuțiile avocaților i-au deschis, însă, un nou orizont. Din nou, Angelica nu s-a dat bătută. Se mai putea face ceva: exista o Curte Europeană a Drepturilor Omului, unde oamenii batjocoriți în propriile lor țări pot face plângeri. „Și-atunci mi-am zis «bă, eu încerc la Strasbourg!»“

Băbește a lucrat Angelica. Singură și-a făcut dosarul, cu mici sfaturi din partea unei avocate, o anume doamnă Medveș. A luat plicuri mari, A4, le-a timbrat pentru Strasbourg și le-a pus la poștă. Ce știa această femeie din marginea Petroșaniului despre CEDO? Nimic. Știa ea să redacteze o plângere într-o limbă de circulație internațională? Nu știa. Știa ea ce documente să anexeze? Nu știa. A fost un un exercițiu de tenacitate și perseverență în orb, cu dicționarul englez-român și Codul Penal pe noptieră. Din fericire, a putut lucra în liniște: după divorț, Cămărășescu s-a retras la o iubită din tinerețe, într-un sat din lunca Dunării. Rar o mai vizita pe Angelica și-i mai trăgea câte-o palmă.

Angelica a lipit timbre pentru Strasbourg vreme de șapte ani. Iar într-o zi din primăvară lui 2017, fiul ei a sunat-o și i-a spus că o caută televiziunile. Câștigase de una singură un proces la CEDO și toată lumea voia să o cunoască.

Azi, Angelica Bălșan are 61 de ani și crede că doar ochii ei mai amintesc de femeia care a fost cândva. Între altele, suferă de un diabet pe care l-a făcut din cauza stresului. Cei 9.800 de euro pe care i-a primit drept despăgubire în urma procesului Bălșan against Romania s-au risipit pe datorii, pe câteva capricii ale copiilor și pe pomana fostului ei soț. Nicolae Cămărășescu a murit de inimă în 2016. La început de iunie, Angelica îi spune moliftele și-l iartă pentru tot: „Eu l-am iubit și asta e…“. O singură dorință mai are: să apuce să mai trăiască un pic și să termine de scris cartea pe care a început-o acum câteva luni. Vrea să-și povestească viața și să plece din lumea asta știind că, poate, într-o zi, o tânără fată va intra într-o bibliotecă de provincie și va cere spre lectură „Nevastă de securist“. („Așa vreau să-i pun titlul, dar mă mai gândesc…”). Și văzând tot calvarul ei, această tânără fată, din Valea Jiului sau de oriunde, va deschide bine ochii și nu va permite nimănui să ridice mâna deasupra ei. Nici măcar o dată. Astfel, lumea va fi un pic mai bună.

Acest articol face parte din campania „Urmele tăcerii”, realizată cu sprijinul Avon România. Dacă ați trecut prin episoade de violență domestică și vreți să vă alăturați efortului de conștientizare, ne puteți scrie povestea voastră la redactia@recorder.ro. La finalul campaniei vom publica mărturiile cititorilor.

Comentarii