Eseu despre memorie: cu prilejul zilei de 23 august

2244
Polonezii știu să își cinstească eroii. Credit foto: www.warsawrising.eu

Sunt la Varșovia, am venit să văd, de aproape, memoria. Este 1 august 2017, sunt orele 17. La orele 17 încep să sune sirenele, iar oamenii oriunde ar fi, orice ar face, se opresc și încep să se gândească, în același timp, la trecut și la viitor. Urmând oamenii, mașinile se opresc și ele.

Vânzători ambulanți și studenți și pianiști și croitori și măcelari și ingineri și bunele curve slave și funcționari și militari – toți tac. Și în tăcerea lor ridică brațele spre cer ca și cum ar vrea să îl îmbrățișeze. În mâini, unii au lumânări care nu se sting. E liniște și, în liniștea aceasta, ți se pare că tot cerul se sprijină pe umerii acestor oameni.

Când, după o eternitate, liniștea se sfârșește izbucnesc aplauzele și strigătele ca într-o peluză deloc oarecare. E ceva cu aceste aplauze. N-au nimic de congres comunist în ele.

Puțină istorie: de trei ori, în ultimele secole, a fost ștearsă Polonia de pe hărți. Imperiile vremurilor apuse au sfâșiat țara asta, dar până la inima ei niciodată n-au ajuns. Istoria polonezilor e glorioasă, deși nu întotdeauna eroii lor au învins.

Era 1 august 1944, naziștii stăpâneau Varșovia de jumătate de deceniu. La 1 septembrie 1939, polonezii s-au apărat cu armata de cavalerie în contra tancurilor germanilor, ca într-un război de altădată. Bineînețes că au fost zdrobiți.

Și iată-i pe polonezi cinci ani mai târziu, după ce suferiseră o ocupație atroce: sovieticii (aliații englezilor și americanilor, n-ați uitat, da?) înaintau din Răsărit, dar se opreau strategic.

Polonezii ar fi trebuit să primească ajutor pentru lupta finală cu naziștii. Pentru că ajutorul întârzia, civilii din Varșovia au luptat ei ca o armată. Aceasta este, în esența ei, Revolta din Varșovia– o încercare disperată de a păstra, până la generic, demnitatea.

Parisul Nordului și Solidaritatea

La sfârșitul războiului, Varșovia era practic o sumă de ruine. Oamenii în viață, însă, ei nu erau ruine. Polonezii au reconstruit Parisul Nordului casă cu casă, cărămidă cu cărămidă – e o mândrie pe care urmașii acelor varșovieni nu și-o temperează. În nicio țară din Europa n-am întâlnit un asemenea cult pentru memorie (iar Europa e tot mai mult un muzeu).

După nazism, au venit deceniile de comunism, dar și Solidaritatea a venit. Maghiarii au fost primii care au contestat raiul socialist, în 1956. Există încă o generație de intelectuali – generația Budapesta – care atunci a cunoscut dezvrăjirea de Lenin. Comunismul era foarte departe de ceea ce propăvăduia – era mai aproape de Demonii lui Dostoievski.

Au urmat cehoslovacii, într-un alt august, în 1968. Tancurile sovietice au intrat în Praga, dar Primăvara de la Praga i-a trezit și pe ultimii dintre cei care mai puteau fi treziți. Agățați de comunism rămâneau de-acum doar incurabilii – fanaticii și profitorii sistemului.

Răspunsul polonezilor a venit târziu, după 1980, dar a fost cel mai coerent dintre toate. Pe înțelesul tuturor, polonezii, cu Solidaritatea lor, au încercat să construiască un stat paralel cu cel comunist, un stat subteran și invincibil! Istoria polonezilor este, pe scurt, istoria supraviețuirilor polonezilor.

E 1 august 2017, e liniștea de după sunetul sirenelor, și sunt vrăjit de această lecție de istorie pe viu: steagul galben-roșu al Varșoviei invită la dans steagul alb-roșu al Poloniei întregi, curg lacrimi pe acorduri de vioară.

Polonia, astăzi, este însă într-o derivă democratică. La putere se află un partid conservator (în esență nu foarte diferit de PSD-ul nostru). Duce o luptă de gherilă cu instituțiile cu vocația libertății, mai ales cu Justiția. Stăpânește după bunul plac presa de stat și vrea să confiște, în numele religiei catolice, trupurile femeilor și să facă din ele o armată disciplinată de mame.

Polonezii trăiesc epoca unui naționalism tot mai agresiv (alături, în Europa, nu le stă decât Ungaria). Actualul guvern de la Varșovia e consecvent în xenofobia sa. Deși și-au reconstruit țara, după intrarea în Uniunea Europeană (și ca urmare a intrării în Uniunea Europeană), Polonia e acum copilul rebel al continentului. Conservatorii reclamă aici spiritul istoric al unui popor care nu e obișnuit să accepte comisarii și să primească directive.

În același timp, există în Polonia (mai ales în cea urbană, în centrele univesitare și în rândul elitelor progresiste) un spirit profund european. Un polonez (Donald Tusk) este președintele Consiliului European. Milioane de oameni ies pe străzi și protestează la fiecare abuz al puterii. Polonia rămâne, totuși, țara lui Milosz și Walesa și Michnik. Memoria polonezilor e complexă și, în definitiv, nici nu poate fi rezumată.

Dar e și ceva negru în cerul de deasupra Poloniei. În ciuda tuturor Nocturnelor, Chopin e, până la urmă, cunoscut pentru Marșul său – funebru, funerar, implacabil ca un destin.

Solemnitate trucată și bâlci popular

Nu peste mult, se încheie încă o vară. E aproape 23 august la București nu mai este nimic de sărbătorit. Memoria românilor astăzi este acest amestec de solemnitate trucată din partea autorităților și bâlci popular. Nu altceva este și 1 Decembrie cu parada sa înghețată (trăim o iarnă pentru totdeauna?).

Istoria românilor, astăzi: cresc buruienile peste clădirea celui mai cumplit experiment din lumea comunistă. Cui îi mai pasă astăzi de Fenomenul Pitești? Am vizitat acele locuri – au fost abandonate. Național-ceaușismul și securismul se simt însă foarte bine. Trebuie să mergi tocmai până la Sighet ca să găsești un muzeu anti-comunist (nimic anti-legionar, totuși, acolo).

Luptătorii anticomuniști din munți au ieșit din modă (sau au fost confiscați de un discurs de extremă dreaptă, fără nuanțe). Gulagul Românesc și eroii săi (cei care nu și-au vândut sufletele)? Nici măcar amintiri. Ne sunt străini.

Ne târâm în tranșeele unui război ideologic stupid, suntem excesivi și la dreapta și la stânga, și, totodată, nuli în practica nuanțelor. Criminalii de război, responsabili de genocid, sunt eroi și în general Holocaustul nu ne privește. La noi nu s-a întâmplat nimic!

Urmează anul 2018. România modernă va împlini în secol – și ce credeți că se va întâmpla? În afara scentelor populare cu Ștefan cel Mare pe un cal alb, nu putem spera decât la canonizarea lui Mihai Viteazu’, într-o ceremonie aparte, frumoasă, ca la Teleorman. Deocamdată, strict istoric, atât.

Comentarii ()