Moca

Iată o nouă piesă superbă în puzzle-ul incompetenței statului nostru: funcționarii se perfecționează în concedii de odihnă. Totul pe banii contribuabilului, se înțelege.

Bugetarul este, astăzi, cea mai răsfățată formă de viață de pe teritoriul României. Weekend-ul prelungit e weekend prelungit, salariul se întocmește după pofta inimii (vorba ceea: cât să duminicească și micul funcționar pe o leafă de nimic?), programul de muncă e plăcut, lejer.

Deasupra bugetarului de rând trăiește, însă, bugetarul special (bugetarul de rând depinde de bugetarul special, îi datorează obediență și, voluptos, se supune). El este patriotele naționale, nu te joci cu el. Totul până la privilegiile specialului! Păi, cum? De-aia s-a urcat în scaun și s-a stat în funcție?

Și mai sus este însă omul politic, marele nostru demnitar, care călărește sistemul după plac (ah, dacă n-ar fi netrebnicii de europeni și de americani!). El dă, că nu dă de la el (lasă, că ne împrumutăm noi, țara, până la leafă, până la pensie).

Iar alegerile așa se câștigă, ca la lăutari: cu cine aruncă mai mult în aparatul de stat, fără număr, se știe.

Caracatița nu mai poate fi oprită, pentru că e ceva dincolo de ideologii, dincolo de epocă (vorbim de apucături mult mai vechi decât pesedismul), ceva profund și de nezdruncinat în fibra angajatului român la stat (nici cu sistemul privat nu ne e rușine, dar asupra lui vom reveni cu altă ocazie).

E greu de cuprins într-un singur cuvânt ceea ce îl mână pe el în luptă, dar vom încerca: acel cuvânt e moca. Să se dea. De ce nu se dă? Să li se dea! Să simtă omul că pune mâna pe ceva de la serviciu, sigur că da.

Nu există oroare mai mare pentru bugetar decât să trăiască din salariu. Așa ceva este de neconceput. E o barbarie, e ca și cum n-ai avea voie să îți angajezi rubedeniile în aceeași instituție. E ca și cum s-ar cere criterii de performanță și altfel decât pe hârtie (o, cum se acoperă administrația de hârtii – ce artă a dezvoltat, ce măiestrie!).

Convingerea cea mai intimă a românului e că toți fură și că proști sunt doar cei care nu fură îndeajuns. De aceea, nu există o opoziție morală la dezmățul pe banii cetățeanului (în definitiv, cine e și cetățeanul?).

Să apelăm la două imagini, ambele de la Răsărit. Imaginea unu: există în piesa de teatru Tarelkin acest obicei: de la cel mai mic până la cel mai mare se bagă un pliculeț în buzunarul șefuțului, apoi al șefului șefuțului, și tot așa până la șeful cel mare.

Convingerea cea mai intimă a românului e că toți fură și că proști sunt doar cei care nu fură îndeajuns.

Imaginea doi: există în Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici, laureată cu Premiul Nobel pentru Literatură, o confesiune cu privire la complicitatea societății sovietice cu stalinismul. Adevărul cel mai profund: tăcerea te face vinovat. Te face vinovat de crime, de dictatură, de Gulag. Când taci, sângele nu e doar pe mâinile călăului. Tăcerea, deci, ca lașitate și condiție a supraviețuirii. Se tace mai ușor în grup, când o tăcere o sprijină pe cealaltă – așa și numai așa rezistă societățile bolnave până la ultima celulă. Exact așa se trăiește și în șandramaua noastră, între plicuri și tăceri.

Mai mult: toată România încape între fuga de potârnichie a bugetarului special la pensioara specială și concediul micului funcționar pe bani de la buget, fiindcă se poate, și – argument suprem! – e legal.

Nu contează că nu e drept, asta nu contează niciodată când se dă ceva și peste acel ceva plutește irezistibil aerul că e moca.

Să fie primit, căci familia (tradițională) a rămas numeroasă, iar remunerația – vai! – întotdeauna mică, după buget, coane Fănică.

Pe scurt, bugetarul român e condamnat la un destin de Ghiță (nu cel din Serbia, celălalt, din Nenea Iancu): pupă în bot și papă tot.

De fapt, pare un destin, dar e doar o consecință: atât putem să gândim, atât putem să trăim. Atât.