Elevii din România vor încheia acest an şcolar pe internet, au anunţat luni preşedintele Klaus Iohannis şi ministrul Educaţiei, Monica Anisie. Măsura vine să protejeze populația României de răspândirea coronavirusului, dar nu ține seama de realitatea prezentă mai ales în mediul rural: un sfert din gospodăriile din România nu au acces la internet,  iar în multe sate semnalul de telefonie este slab sau inexistent. Aceste detalii par să fie ignorate de politicieni, care mimează competența și ne asigură că actul educațional se derulează în condiții bune. Departe de promisiunile și de asigurările lor, tot mai mulți copii din medii vulnerabile pierd contactul cu școala, riscând să migreze către statisticile abandonului școlar.

Luni, ministrul Educaţiei, Monica Anisie, a anunţat că învăţarea asistată de tehnologie poate continua cu succes în toate şcolile din România. „Pentru elevii care nu au acces la tehnologie, unităţile de învăţământ şi inspectoratele şcolare vor oferi sprijin. Acestea vor transmite elevilor resurse de învăţare şi sarcini de lucru“, a expediat subiectul Monica Anisie, fără să precizeze în cât timp va veni acest sprijin și câți elevi vor beneficia de el. Până la acest moment, Ministerul Educației nu a anunțat organizarea vreunei licitații pentru achiziția de tablete sau laptopuri. 

Și chiar dacă ar avea deja aceste dispozitive, problema educației la distanță ar fi departe de a fi rezolvată, întrucât în multe zone din mediul rural nu există rețele de internet și în unele locuri nici măcar de semnal GSM.

Pentru că proiectul „Școala online“ este, teoretic, în desfășurare încă de la jumătatea lunii martie, când școlile au fost închise, am încercat să aflăm dacă, în acest timp, a fost făcut vreun pas în sprijinirea elevilor din comunitățile sărace. Experienţele celor care se confruntă cu sărăcia şcolarilor români descriu teleşcoala într-un mod diferit de imaginea ideală proiectată de autorităţii.

„Teleşcoala? Pentru mine, teleşcoala e o mare vrăjeală!“

Activistul Valeriu Nicolae, care de peste 10 ani lucrează cu copiii din cel mai sărac cartier al Capitalei, Ferentari, vorbeşte despre profesori nepăsători faţă de neajunsurile elevilor lor: „Dacă te aştepţi să povestim despre dascăli dedicaţi, trebuie să-ţi spun că trăieşti într-o realitate diferită de a mea. În realitatea mea, există profesori servili primarilor, care raportează numai minciuni, care spun că fac lecţii cu toată lumea, dar care sunt foarte fericiţi că pot să nu lucreze cu «ţiganii ăia nenorociţi». Teleşcoala? Pentru mine, teleşcoala e o mare vrăjeală!“

Cazul Coroieşti, jud. Vaslui: „La noi funcţionează «Sfântul Acasă» şi restul să se descurce“

Primarul localităţii Coroieşti, una dintre cele mai sărace comune din judeţul Vaslui, nu are încredere nici în educaţia online, nici în efortul autorităţilor de a-i ţine pe copii la şcoală: „Cine v-a spus dumneavoastră că se încearcă? Toată lumea stă acasă, relaxată, primesc salariile şi zic c-au făcut lecţii. La noi, la Coroieşti, sunt zone în care oamenii n-au nici semnal, da’mite telefon şi internet. Şi atunci, singurul mod prin care poţi ţine legătura cu elevii e să baţi la pas comuna sau să vorbeşti cu asistentul social, care oricum e în fiecare zi pe teren. Astea sunt poveşti de dat la televizor. La noi funcţionează «Sfântul Acasă» şi restul să se descurce. Singurul pe care l-am mai văzut e directorul şcolii“, susţine primarul Cristian Lungu.

Am luat legătura şi cu directorul şcolii, care nu ne-a permis să-i dăm numele pe internet, dar care ne-a asigurat că educaţia la Coroieşti este la cote perfect mulţumitoare: „Noi, ca şi profesori, nu poţi să te iei după teleşcoală, cum e la televizor. Fiind în mediul rural, întâmpinăm unele dificultăţi, dar să ştiţi că toţi copiii iau legătura cu învăţătorul. Elevii au telefoane şi, dacă n-au semnal acasă la ei, ies două uliţe mai încolo cât să vadă ce-a postat profesorul“.

Internetul la Necşeşti, jud. Teleorman: „Au conectat, au legat, dar tot nu merge“

Un alt pol al sărăciei din România este comuna Necșești, din județul Teleorman. Aici nu există cablare terestră pentru internet sau telefonie fixă. Cu câțiva ani în urmă s-a încercat conectarea comunei teleormănene la internet dar lucrarea a fost lăsată baltă după ce firele au fost furate sau spulberate de vânt. Firmele de telecom nu sunt interesate să ducă internet într-o comună de o mie și ceva de locuitori, aruncată pe câmpurile din Teleorman. Viorel Icleanu, directorul Şcolii Generale Necşeşti, spune că au fost câteva încercări însă nimic nu a mers: A venit programul «Internet la sate», chiar în curtea şcolii din Necşeşti sunt făcute construcţiile. Au venit cu aparatură, au conectat, au legat, dar nu ştiu unde s-au blocat, că tot nu merge. Se spune că n-ar mai fi mult, dar ce ştiu eu e că sistemul nu funcţionează“. Așa că internet are numai cine prinde semnal la telefon și își permite o cartelă sau un abonament cu trafic de date.

„Sunt zone în care lipsa semnalului e o problemă, dar elevii au învăţat unde să se aşeze ca să aibă acoperire – spune directorul Icleanu. De pildă, eu astăzi am avut prezenţi 7 elevi din cei 8 la ora de română. Bine, ei sunt în clasa a VIII-a, dar să ştiţi că şi învăţătoarele se descurcă. Au în total 31 de elevi şi pot spune că au păstrat legătura cu părinţii. Necşeşti e o zonă foarte prost reprezentată economic, ca să folosesc acest eufemism, aşa că părinţii au stat mai mult acasă în perioada asta şi au putut avea grijă de copii. Iar cele două învăţătoare le-au dat indicaţii la telefon şi pe WhatsApp: ce să facă, ce să citească.“

„Copiii îmi scriu la ce oră pot sta cu telefonul la geam“

Există și profesori dedicați, care se zbat să treacă peste toate neajunsurile din mediul rural și să mobilizeze cât mai mulți elevi. Alexandra Rucsăndescu e învăţătoare în comuna Vâlcelele, din judeţul Constanţa, o localitate izolată lângă graniţa cu Bulgaria. După ce şcolile s-au închis, a început lecţiile cu doar 4 din cei 28 de copii pe care-i are în clasa cu învăţământ simultan. După ore, însă, copiii ieşeau în sat, la joacă, şi le povesteau colegilor lor ce frumos a fost la şcoală şi cum au făcut ei lecţii la telefon. Aşa că cei care n-aveau telefon se întorceau acasă şi cereau și ei. „În două săptămâni, au început să mă sune mai multe mămici, că au făcut rost de telefon de la nepoată, de la soră, de la cumnata din satul vecin. În momentul ăsta suntem 21 de copii – cu tot cu telefoanele pe care le-am trimis recent în sat. Am însă şi copii despre care încă nu ştiu nimic şi pentru care n-am nicio soluţie“, povesteşte Alexandra Rucsăndescu. 

Dar nici telefoanele împrumutate de la vecini sau primite din donaţii nu au rezolvat problema învăţării în comunitate. „Lipsa semnalului face ca predarea să devină extrem de complicată: dacă eu am o conversaţie pe WhatsApp cu un singur copil, totul e în regulă. Dacă intră încă unul care nu prea are semnal, atunci îi pierd pe amândoi. Aşa că, de o bună perioadă, ţin legătura cu ei unu la unu, de dimineaţa până seara. Am făcut un grup, iar drăguţii de ei îmi scriu acolo la ce oră pot sta cu telefonul în mână, la geam, pentru că doar acolo au semnal“. 

După ce le-a trimis câteva donaţii şi o scrisoare de susţinere elevilor săi, Alexandra Rucsăndescu a primit răspunsul de mai sus. 

Caietele auxiliare, alternativă la şcoala online

În satul Zizin din judeţul Braşov, învăţătoarea sfinţeşte locul, a înţeles Gianina Badiu, aşa că, la aflarea veştii că elevii nu vor mai avea voie la şcoală, i-a adunat pe toţi cei 24 de copii din clasă şi-au stabilit împreună o strategie pentru următoarea perioadă. Norocul ei: le cumpărase, din donaţii, mai multe caiete auxiliare pentru teme, aşa că a putut să le facă program de studiu acasă. 

Probleme cu acoperirea reţelelor de telefonie sunt însă şi la Zizin, aşa că viteza la internetul de pe telefoanele părinţilor nu le permite celor mici să se adune, ca la clasă, pentru aceeaşi lecţie. „Dacă intră mai mult de patru copii într-o conferinţă pe Facebook Messenger, calitatea scade dramatic. Aşa că ne-am împărţit în grupuleţe: în fiecare zi, 5-6 grupuri a câte 40 de minute“

Am auzit din partea multor profesori: ministerul nu face, inspectoratul, direcţiunea, lumea nu face! Dar întrebarea e: noi ce facem? Pentru că eu văd foarte puţini profesori cu adevărat preocupaţi. Mi se pare că tot aşteptăm; ştiţi mentalitatea românească. Tot aşteptăm. Dar, de fapt, noi cum ne implicăm? Cum schimbăm acest status quo, care nu ne convine?
Gianina Badiu, învăţătoare în localitatea Zizin, judeţul Braşov

Clasa învățătoarei Gianina Badiu, înainte de decretul de închidere a școlilor.

Loteria numerelor de telefon din Săcele

Florentina Tituleac este învăţătoare în Săcele, judeţul Braşov, în mijlocul comunităţii de romi care-a ajuns la toate televiziunile, în urma violenţelor din ziua de Paşte. În mod normal, la ea în clasă sunt 23 de elevi cu a căror frecvenţă la şcoală spune că nu prea are probleme – „la altă clasă, mai lipsesc când părinţii găsesc de lucru, pentru că ei, copii de clasa I, trebuie să rămână cu fraţii mai mici acasă. Eu am mai avut o fetiţă care lipsea mereu, pentru că pleca la cerşit. Sunt copii necăjiţi, unii dintre ei cred că nici nu au ce mânca acasă“. 

De la începutul pandemiei, Florentina Tituleac a reuşit să păstreze legătura cu doar 15 dintre elevii săi. Pe ceilalţi, pur şi simplu nu i-a găsit: oamenii îşi schimbă des numărul de telefon, doar pentru că e mai ieftin să cumperi o cartelă prepay nouă decât s-o reîncarci pe cea existentă. „În plus, semnalul e foarte prost spre inexistent – nici măcar la şcoală nu există semnal la telefon. Şi, cum despre lecţii online nu prea poate fi vorba, e mai uşor să vorbim la telefon, numai că nici asta nu e uşor. Ştiţi cum se întâmplă? Sun la o familie, uneori nu răspunde, alteori n-are semnal, aşa că trec la următoarea, care poate nici ea n-are semnal şi tot aşa. Când se termină lista, reiau.“

Dinspre copiii cu care reuşeşte să vorbească, Florentina Tituleac primeşte acelaşi mesaj: „Toţi aşteaptă să revină la şcoală, iar eu ştiu că ei resimt nevoia asta mai mult decât alţi copii. Pentru că, la noi, şcoala e singura instituţie din comunitate, singurul loc care-i leagă. Touşi, mă întreb câţi dintre ei se vor întoarce cu adevărat şi câţi se vor pierde pe drum“. 

În Ferentari sărăcia se menţine

Înainte de coronavirus, cei peste 90 de copii care locuiesc în ghetourile din Ferentari ştiau că, la fiecare final de săptămână, se puteau strânge în jurul voluntarilor de la Casa Bună, care-i ajutau la lecţii. Acum, copiii sunt blocaţi în apartamentele lor confort III, nu prea mai ştiu ce teme au de făcut, iar legăturile lor cu şcoala sunt incerte. 

De când cu carantina, copiii ăştia ar fi rămas fără niciun fel de îndrumare. Dar Valeriu Nicolae şi voluntarii săi au mutat Casa Bună în casele fiecăruia dintre ei. Copiii au primit laptopuri, au fost instruiţi cum să le folosească, iar, zilnic, fiecare dintre ei ştie că trebuie să-şi aloce câteva ore din zi pentru lecţii şi teme. „Încercăm să le dăm suportul emoţional şi intelectuale, pe care, în alte circumstanţe, nu l-ar fi putut obţine“, spune Anca Sandu, coordonatorul voluntarilor de la Casa Bună. 

Dar, chiar şi cu laptop şi conexiune la internet, uneori tot nu e uşor să te concentrezi la lecţii în orice condiţii. „Gândiţi-vă că unii trăiesc într-un apartament micuţ, cu 6-7 persoane în jurul lor, deci cu multă gălăgie şi cu multe momente în care sunt distraşi. Ei îşi fac temele în faţa laptop-ului, iar în spatele lor sunt toţi membrii familiei, care mişună, copii mai mici care urlă şi mamele care urlă, la rândul lor, la copiii cei mici. Mediile din care vin nu sunt cele mai prietenoase pentru ei şi pentru dezvoltarea lor.“

Dacă vrei să ajuţi copiii din medii defavorizate, nu poţi să le dai un laptop şi să te aştepţi să se descurce. Nu le poţi spune: „Mâine începi teleşcoala, ne vedem pe internet“. Pur şi simplu, pentru că nu au avut pe cineva care să le spună: e important să mergi la şcoală, e important să înveţi, să-ţi faci temele la timp. Ei au nevoie atât de cineva care să le spună cum să facă ecuaţii, cât şi de cineva care să-i încurajeze.
Anca Sandu, coordonatorul voluntarilor Casa Bună