Selfie într-o piață goală. Cum s-au stins protestele Rezist?

La câteva zile după protestele din februarie 2017, o editură s-a grăbit să scoată un album cu eseuri și fotografii care să arhiveze, pentru rafturile bibliotecilor, spectaculoasele demonstrații care abia se încheiaseră. O alta, puțin mai târziu, a făcut, puțin diferit, același lucru.

Și, dacă nu s-ar fi găsit cele două case editoriale să se înhame la acest proiect, cu siguranță ar fi făcut-o altele, la fel de dornice să ridice în slăvi neobișnuitul puseu de civism de care dăduse dovadă adormita societate românească.

Însă pentru care motiv din lume respectivele manifestații – a căror pulbere de confeti mai plutea încă în aer – meritau aceste omagii? La urma urmelor, tot ce reușiseră să facă fusese doar să oprească modificarea abruptă a Codului Penal în favoarea infractorilor. Nu să-i și dea afară pe infractori de la Guvern și din Palatul Parlamentului. Răspunsul e copilăresc de simplu: pentru că emoția publicului o cerea.

Un narcisism rău prevestitor crescuse în sânul mulțimii ieșite în ger să împiedice devastarea propriei țări; o mândrie de sine a cărei dilatare adumbrea, puțin câte puțin, luciditatea protestului.

Era ca și cum niște demonstrații începute pe Facebook nu se puteau termina altfel decât printr-un selfie.

Ceea ce a urmat e știut și era încă de pe atunci știut.

Sindicatul de cleptomani care și l-a făcut pe Dragnea efigie a continuat acțiunile de capturare a statului, inundând cu amestecul lui de corupție, incompetență și rea voință chiar și cele mai insignifiante cotloane ale aparatului birocratic.

Astăzi, suntem la câteva săptămâni distanță de a vedea Justiția prefăcută într-o ruină înecată în fum și avem, deja, inflație, delir fiscal, o politică externă aruncată în aer, un al treilea premier (riguros comparat de un editorialist cu o maimuță) după doar un an și patru luni de guvernare și atât de multe altele încât doar mintea de siliciu a unui computer le mai poate ține inventarul.

Tot acest haos bine concertat s-a despletit, puțin câte puțin, de dinapoia surâsului nord-coreean al lui Liviu Dragnea, care vrea nu doar să-și cruțe viața de detenția de câțiva ani pe care i-o urzesc procurorii.

Vrea și ca anii aceia sau mult mai mulți să fie petrecuți în captivitate, în locul lui, de cetățenii acestei țări, într-o Românie devenită închisoare.

Așadar, nu doar că cei care îl vor arestat nu îl vor vedea arestat, ci el îi va aresta pe miile sau milioanele de oameni care ar vrea să îl vadă arestat.

Astăzi, 2 mai 2018, această utopie neagră, creată de imaginația ambițiosului nostru dictatoraș din lunca Dunării, merge, inexorabil, spre împlinire. Nu se întrevede niciun obstacol care să o oprească.

Piața Victoriei – locul selfie-urilor editoriale de anul trecut – e pustie ca o ramă de tablou goală.

În timp ce țara lor e jefuită ca un poștalion din vestul sălbatic, sute de mii de români dau năvală în vacanță, să se îndoape cu mici și bere ori să arunce cu bani la petrecerile grotești din nordul stațiunii Mamaia, înfruptându-se din zilele libere cu care Guvernul le-a anesteziat, o dată în plus, conștiința.

Pare nu doar că Dragnea va reuși, nestingherit, să își aresteze poporul. Pare că, înainte să îi pună lanțuri și gratii, Dragnea a reușit chiar să își convertească poporul.

Și pare că a avut o dreptate profetică, atunci când a spus, împreună cu camarila lui de nulități gureșe, că demonstranții din Piața Victoriei nu au știut, de fapt, pentru ce au ieșit în stradă.

Dacă, într-adevăr, ar fi știut, Piața Victoriei nu ar fi trebuit să fie acum plină?